Intelectualii, artiștii și politicienii // RUPEREA RÂNDURILOR

Ce trebuie să facă intelectualul sau omul de creaţie în vreme tulbure? Răspunsul absolut este: nimic! Nimic deosebit. Prin ceea ce face întotdeauna, el este un reper. Şi tocmai acest reper nu trebuie să se clatine. Nici (sau: mai ales) în vremuri tulburi. Poate aluneca în ridicolul nisipului mişcător al politicului şi politicianismului.

Ne-am obişnuit, într-o discuţie intelectuală (fie metafizică, fie de o efemeră actualitate), să aplaudăm oponentul cu care nu suntem de acord, dar care îşi construieşte frumos argumentările. Exact aşa cum aplaudăm o operă de artă, chiar dacă poziţia etică/ estetică/ politică a autorului nu coincide cu a noastră. Or, asta nu înseamnă, în subsidiar, decât că îi dăm parţială sau totală dreptate oponentului. Secretul e simplu: arta e o manifestare a umanismului şi a libertăţii, omenescul ei este implicit. Arta veritabilă e înaintea oricărui „sistem de valori”.

Politica însă este absolutul contrariu. Aici se poate întâmpla să înţelegi că oponentul tău are perfectă dreptate şi chiar, pur-omeneşte, să exprime doleanţele tale (sic!). Însă, în măsura în care „opinia” lui este expusă pe palierul bătăliei politice, nu o voi accepta atât timp cât formaţiunea mea are o altă „opinie”, în context. Politica e o religie efemeră, dar cu principii de moment intransigente. Dogma religioasă şi canonul religios sunt convenţii copilăreşti în comparaţie cu poziţia de azi a partidului şi a omului politic. Artistul poate fi indulgent cu consumatorul operei sale şi poate să îl lase să „i se coacă” gustul ani şi decenii (şi secole). Politicianul însă trebuie să cucerească sufletul victimei sale imediat, altfel n-are nici un haz.

E absurd să te superi. Opinia de moment este chiar ceea ce face politica. În măsura în care politicianul, prin aceste… compromisuri sau neînduplecări, acumulează mandate, nu îi poţi reproşa nimic. Artiştii şi politicienii fericesc în mod diferit poporul. Pentru politician, succesul înseamnă intrarea în parlament (şi obţinerea majorităţii). Orice alt rezultat (fie şi frumos sau corect politic ambalat) este un eşec. Nu-i poţi cere nimic unui politician „străin”, iar „alesului” tău politic nu-i poţi reproşa decât un scor modest la scrutin.

Or, altceva aşteaptă lumea de la artist. Printre calităţile definitorii ale operei de artă, cea care o deosebeşte de un obiect asemănător e inutilitatea ei funcţională. Dacă o „operă” mobilizează la lupta împotriva fumatului, a rasismului ori a duşmanilor de moarte ai patriei, atunci chestia este extrem de utilă, dar e altceva decât arta. O icoană, într-o biserică, e atârnată pentru a te ruga şi nu e cazul să te fixezi pe nişte detalii ratate artistic. Bineînţeles că o poezie patriotică, o icoană sau un edificiu public pot fi – dincolo de funcţionalitatea lor – opere de artă. Un prim test ar fi: rămân ele obiecte de artă şi după pierderea caracterului „funcţional”? Iar un test absolut pentru operele „combative” ar fi ca ele să placă (estetic) până şi „duşmanilor”, celor împotriva cui au fost create! Îmi vine în minte von Karajan, care dirijează Simfonia a III-a, „Eroica”, a lui Beethoven, dedicată revoluţiei franceze, dar şi Marşul lui Radetzky de J. Strauss, consacrat victoriei acestui feldmareşal austriac asupra revoluţionarilor italieni.

Intelectualul ar trebui să rămână instanţa etică absolută, după cum artistul – instanţa estetică. Or, adevărul şi frumosul sunt entităţi eterne, nu ţin de periodicitatea electorală, nici de dogme inamovibile. Intelectualii şi artiştii care intră în politică devin vârcolaci. Masă cenuşie, carne de tun, pentru liderii şi formaţiunile politice.

Numai nu-mi spune de Havel, dragul meu oponent etern. Nu e doar excepţia care confirmă regula, dar e cu totul altceva. Poate discutăm odată şi despre el.

Mircea V. CIOBANU