ÎNTÂMPLAREA MIRĂRII // Dealul şi merele

marSătul de lucru, caut noaptea patul, scria, pare-se, marele brit. Sătul de lucru şi de mizeria oraşului, îmi iau ziua dealul. Pornesc atunci la pas pe spaţiile din sudul capitalei, aflate pe dreapta şoselei ce duce spre Băcioi, pe colinele Costiujenilor şi ale Brăilei, până hăt spre Mileşti. Acolo unde altcândva au fost domeniile asociaţiei ştiinţifice şi de producţie „Vierul” şi ale institutului de pomologie.

Intru într-o altă lume. Mă îmbib de priveliştile înceţoşate, de lumina rară, strecurată, a toamnei. Aerul rece, mult, îmi limpezeşte ochiul şi mintea. Mă reclădesc ca fiinţă, dată din mila Sfântului, îmi recapăt curajul vieţii. Ba ici, ba dincolo, câinele stârneşte cârduri de fazani. Aici, sub coasta Chişinăului! De graşi ce sunt, fâlfâie neîndemânatec, zburând câteva zeci de metri, apoi se lasă la pământ, tupilându-se în iarba uscată. Degrabă pe aceste cărări vei găsi doar tuburi de cartuşe trase şi sticluţe de coniac golite de vânători, mă gândesc cu tristeţe.

După ore de mers, gânduri intiris-a-ante prind a mă vizita. O recunosc cu ruşine. Am revelaţia Dealului. Acest Deal atins de primele brume, cu fructe şi cu poame zbicite, cu păsări şi cu animale, cu flori stinse şi cu buruieni, cu mirişti, vii şi livezi sau cu pârloage, cu oameni muncind sau cu paznici mahmuri şi înlenoşiţi. Nu dau dealul meu basarabean pe toţi munţii şi pe toate stepele lumii! Muntele-i aspru şi zgârcit, stepa-i anostă. Pe când dealul nostru central-basarabean, potrivit la statură, potrivit la toate, e asemeni unui zeu minunat şi generos. Numai la noi se zice „…mă duc la deal…”, „…vin de la deal…”, de parcă ai cinsti astfel o divinitate oarecare…

La un moment dat, îmi dau seama, plin de ridicol, de micul meu acces de patriotism ultralocal. Să fie sindromul „Iubesc Dealul!”?!  La întoarcere, străbat pe diagonală o livadă de meri, neîngrijită. În iarba până la brâu, merele – ce-i drept, cam mărunţele –, stau glod. Pragmatic acum, îmi umplu o sacoşă. Păcat să se prăpădească…

* * *

Ajuns acasă, deschid aparatul de radio. Veşti înfiorătoare. Aparatul: „Cazuri grave au loc în nordul ţării…, aşa afirmă reprezentanţii Asociaţiei Nord-Fruct…, mai mult de 50 la sută din fructe au rămas pe copaci…, raioanele din nord au pierderi foarte mari…, rugăm premierul să se întoarcă la discuţii, să găsească soluţii…, un fermier şi-a dat foc la livadă, altul şi-a pus capăt zilelor…, dăm un termen de trei zile, că dacă nu….” Şi urmează, desigur, ultimatumuri. Nu se dă însă nici un nume, nici o localitate concretă, doar amănuntul că toate aceste tragedii s-ar fi întâmplat în zona traseului Otaci-Soroca. E baştina lui Ion Druţă. (A nu se confunda cu Vanea Pisatel, deşi confuzia parcă s-ar impune.) În minte îmi vine nuvela Arioneşti. Să fie oare o manipulare? Treanca, fleanca, mere acre… Vă-hă-hă!… Căci de la spânzuraţii de lideraşi din zonă, care sug toată dulceaţa pământului şi toate fondurile dinafară, te poţi aştepta la orice. Şi ce-i de făcut acum, care e Soluţia?, mă gândesc. Ce-ar fi să se trimită de urgenţă un reporter în nenumita localitate din Asociaţia „Merele Roşii”, care să-l găsească pe nefericitul şi anonimul creştin ortodox, pe care să-l întrebe: 1. Cum v-a venit în minte această idee? 2. Aţi procedat aşa nesilit de nimeni sau v-a sfătuit cineva? 3. De ce n-aţi aşteptat până la sfârşitul lunii, când vin fondurile? 4. În caz de necesitate, sunteţi decis să repetaţi gestul?… etc., etc…

P.S. Cu toate acestea, să mori profitabil şi electoral pe muchea unui deal, legănat de o cracă doldora de mere roşii, e ceva nemaipomenit. Un adevărat performance. Mi-aş dori şi eu un asemenea sfârşit. Cine nu şi l-ar dori? Căci noi, moldovenii, iubim Dealul.

N. Iorgu

The following two tabs change content below.