Inesa

DĂRUIRE // Era deprinsă să fie de folos altora, nu a trăit o zi pentru ea

Avea 14 ani când a rămas mama celor trei fraţi ai săi. Nu a avut tată deloc. Ţinea minte doar amanţii care o vizitau pe maică-sa. Şi când era mamă-sa în viaţă, tot ea a avut grijă de fraţii ei mai mici. Aşa că ţinea la ei mai mult decât cea care i-a născut. Împreună cu vecinii, Inesa şi-a înmormântat mama şi a pornit să conducă gospodăria de una sigură. Cel mai mic dintre fraţii săi avea cinci ani, iar cel mai mare, în primăvara aceea, a împlinit nouă. Vă daţi seama că inspectorul pentru tutelă şi curatelă a depus actele ca să fie luaţi la un orfelinat. Inesa însă i-a rugat pe preşedintele sovietului sătesc şi pe directorul şcolii să nu-i despartă

Inesa devine mama fraţilor săi

Prin 1970, sătenii puteau să-şi asume nişte responsabilităţi pe capul lor. Preşedintele sovietului sătesc a făcut o adunare generală a satului şi a venit cu iniţiativa ca întreaga localitate să ia tutela asupra acestor copii. Cei de la şcoală aveau grijă să fie îmbrăcaţi, încălţaţi, să aibă ghiozdane şi cărţi. Preşedintele colhozului îi asigura cu produse alimentare, iar Inesa era mama şi tatăl lor. Copiii nu-i ieşeau din cuvânt. Învăţau binişor, aşa că, după ce au terminat şcoala din sat, s-au dus la carte mai departe. Inesa era o fată de treabă, dar pentru că mama ei a fost târfa satului, niciun flăcău nu o vroia de nevastă. Iată de ce a rămas nemăritată. Fraţii ei, până a se însura, trăgeau pe acasă, pentru că Inesa le ţinea loc de mamă. Şi cât a lucrat pe lanurile de tutun ale colhozului a strâns bănuţ cu bănuţ şi i-a dat lui Ilie, Ionel şi Tudor, că erau flăcăi şi trebuiau să aibă un ban în buzunar. Nu s-a gândit să ridice o casă, să se îmbrace şi ea mai frumos, să se mute – cum făceau tinerele din sat – la oraş unde se câştigă mai uşor. Nu a făcut-o pentru că zicea că băieţii trebuie să aibă o casă unde să tragă, o casă părintească.

Ingratitudinea fraţilor

Anii treceau. Fraţii ei s-au însurat pe rând şi tot pe rând s-au înstrăinat de dânsa. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar cumnatele nu vroiau să o vadă în casa lor, deşi întotdeauna venea cu plinul, că avea tot ce trebuie în gospodărie. Ţinea şi porc, şi o junculiţă, câteva oiţe, păsări, încât nu le mai ştia numărul. Şi de ce îngrijea ea atâta vietate? Pentru nepoţi, că avea de la toţi trei tocmai opt, unul mai frumos ca altul. Îi vedea rar de tot pentru că nu veneau la dânsa. Însă dacă îndrăznea să dea buzna peste dânşii, cumnatele o primeau rece. Se întreba ce a făcut de nu o mai iubesc fraţii. Nu le cere bani, nu-i supără cu nimic, nu se duce la ei cu mâna goală. „Ce o mai fi, doamne, la mijloc?” A îndrăznit şi l-a întrebat pe Ilie: „Ce aveţi, bre, cu mine de nu mă înghiţiţi? V-am făcut vreun rău, spuneţi-mi”. Dacă sunt vinovată cu ceva, vă cer iertare, că nu-s cu stea în frunte!”. „Lele, nu te supăra. Nevestele noastre, chiar dacă trăiesc cu noi, se ruşinează din ce neam ne tragem. Ştii şi mata cine a fost mama noastră. Chiar dacă avem studii şi o funcţie, e destul o ceartă cât de mică şi imediat ne scot ochii. Şi când te văd pe mata, turbă de-a binelea. Mai bine nu mai veni pe la noi…” Iată cum a ajuns Inesa să nu mai calce în casa fraţilor. Avea 44 de ani, fără familie, fără studii şi fără lucru. Tocmai atunci se desfiinţaseră colhozurile.

Cotitura din destinul Inesei

Nu v-aş fi povestit această istorie, dacă nu s-ar fi produs o cotitură în destinul acestei femei. În satul vecin, un văduv a rămas cu o casă de copii, toţi mărunţei. Avea vreo cinci. S-a însurat devreme şi şi-a dat osteneala ca să-şi umple casa. A venit într-o seară la Inesa să o roage să-l ajute. „Nu mă pot descurca cu ei, mama mea e departe şi bolnavă, ai vrea să te muţi la mine?” Femeia asta care nu avea un suflet apropiat alături şi care se mângâia doar cu vietăţile din curte a acceptat pe loc. Era deprinsă să fie de folos altora, vă spuneam că nu a trăit o zi pentru ea. A vândut într-o săptămână tot ce avea în gospodărie, a bătut uşa şi ferestrele în scânduri şi s-a mutat la Isai.

Se gândea că, dacă şi se va însura, oricum va avea nevoie de ajutor. Ea avea atunci 44 de ani, iar el – 38. Cum era harnică şi spornică la lucru, într-o lună, a făcut jucărie din gospodăria lui Isai. El, cu tractorul pe deal, ea acasă spăla, văruia, vopsea, avea grijă de copii şi îl întâlnea pe bărbat cu bucate calde. Se zice că te obişnuieşti uşor cu binele. Isai s-a gândit într-o zi că trage acasă cu mai mult suflet chiar decât atunci când trăia nevastă-sa. A mai observat că nu-i urâtă, că are trup frumos, ochi luminoşi şi că e blajină la suflet. Când a angajat-o să îi gospodărească casa i-a propus o sumă de bani pe care femeia îi lua de fiecare dată. Însă, de la un timp, Isai, pe lângă salariu, porni să îi facă şi cadouri, mici atenţii, zicea că nu ştie altfel cum să îi mulţumească.

N-a fost pentru nimeni o surpriză când cei doi au început să trăiască ca soţ şi soţie. Isai totuşi se mira că nu-i vizitează fraţii ei, ar fi vrut să îi cunoască. La 45 de ani, Inesa s-a cununat cu Isai, nu avea încotro. A rămas gravidă şi nu vroia să nască un copil din flori. Ceea ce ştiu e că nu le-a spus fraţilor că s-a măritat şi că le-a născut un nepot.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)