Inelul totem

Taina care te ajută să-ţi găseşti o verighetă pierdută într-un lan de porumb

Şi-a pierdut acelaşi inel în zăpadă, în nişte păstăi de fasole, într-un lan cu porumb şi într-o gură de canalizare şi de fiecare dată l-a găsit. Toate căutările au fost animate de convingerea că inelul de căsătorie reprezintă garanţia unei căsnicii fericite. Cu alte cuvinte, este un totem. Aceasta este stihia Anisiei Gulca din Pârliţa, Ungheni.

Călin Băjenaru

Pentru mulţi dintre noi inelul de căsătorie este un simplu accesoriu şi, dacă îl pierdem, ne cumpărăm altul sau nu ne mai cumpărăm deloc, lăsându-ne păgubaşi. Pentru alţii însă, verigheta reprezintă garanţia unei căsnicii fericite. Când o pierd, răstoarnă munţi şi boronesc lanuri. O asemenea familie este şi cea a Anisiei Gulca. Soţii ţin la podoabele lor ca la ceva sacru, iar căutările inelului soţiei Anisia au devenit o performanţă a lor inegalabilă, asta din câte ştiu eu, bănuiesc că mai sunt astfel de performeri. Oricum, cazul Anisiei e reprezentativ pentru aceştia.

Sacralizarea inelului

De fiecare dată când şi-a pierdut inelul, a ştiut că îl va găsi cu certitudine. Verigheta a fost pentru ea primul obiect de podoabă şi, ceea ce era mai important, după spusele sale, semnifica ceva ce îşi doreşte orice fată: „De la orele de latină de la facultate, am reţinut maxima gravată pe inelele romane: ‚Ama me, ama te, fides immortalis’. Şi chiar dacă aceste cuvinte nu sunt gravate pe inelul meu, sunt scrijelite pe inima mea. În momentul în care iei decizia de a te căsători cu cineva, cred că te gândeşti anume la aceste cuvinte magice. Ce poate fi mai sfânt decât: ‚Eu te iubesc, tu mă iubeşti, fidelitate pe veci’? De fiecare dată când mi-am pierdut verigheta, eram sigură că o voi găsi şi la propriu, şi la figurat, ca să o am ca bijuterie şi ca lucru ce îmi leagă destinul de cineva”.

Prima dată femeia şi-a pierdut inelul în timp ce trăia la socrii săi. „Îi spălam scutecele fiului mai mare, Radu, şi inelul a căzut în albie, printre rufe. Fiind iarnă, zăpadă, am aruncat apa în grădină ca, după un timp, să-mi dau seama că ceva îmi lipseşte. Era verigheta. Apa n-a topit toată zăpada şi nu mi-a rămas decât să scormonesc bine omătul şi… am găsit-o!”, îşi relatează femeia încercarea la care a supus-o prima sa bijuterie.

Pierdută în păstăi

A urmat o altă pierdere care a determinat „căutări mai ample”. Era prin luna august, „am semănat în anul acela multă fasole. O tradiţie a casei în care locuiam era ca păstăile să nu se bată, ci să se dezghioace una câte una, ca fasolea să fie curată. Către seară, după ce am încheiat lucrul, am realizat că-mi lipseşte ceva… Era din nou verigheta! Cine ştie ce înseamnă paie de fasole îşi dă seama cum e să cauţi un inel în ele”, spune femeia.

Bănuia că inelul era în unul din sacii cu paie, numai că nu ştia în care anume, căci erau o duzină. „La al şaptelea sac, am dat de verighetă! Căutările au durat vreo câteva ore, la ele a participat tot „efectivul” casei. Chiar şi vecinii erau cuprinşi de curiozitatea: ‚Oare ce caută întreaga familie Gulca în paie?’. Mulţi dintre aceştia râdeau cu poftă când îşi satisfăceau indiscreţia”, îşi aminteşte Anisia.

În lanul cu porumb

Următorul caz s-a întâmplat în câmp, la prăşit porumb. Inelul a alunecat pe coada sapei şi femeia, din cauza oboselii, n-a simţit că i-a căzut podoaba. „Când să ne pornim spre casă, punând sapa pe umăr, n-am auzit zăngănitul verighetei… Mi-am dat seama că îmi pierdusem inelul. Şi am pornit să-l căutăm pe unde prăşisem. Erau nişte rânduri de porumb lungi de vreo câteva sute de metri. Fiii mei, Radu şi Liviu, erau mici, sărmanii au participat şi ei la ‘săpături’.”

„Căutările au demarat la insistenţa soţul meu, Nicolae, care este foarte superstiţios în privinţa asta. Şi dacă până atunci am prăşit cu sapa, apoi atunci am început a boroni solul cu mâinile. Fiecare şi-a luat câte un rând şi… hai-hai, hai-hai. L-a găsit băiatul meu mai mic, Liviu, avea cinci ani. A strigat atât de tare de parcă ar fi găsit un tezaur. Uitasem de oboseală, şi aveam sentimentul că am găsit o comoară.”

În gura de canalizare

Ultimul caz s-a produs într-un an după sărbătorile de iarnă, când, de obicei, se consumă citrice la greu. „În familia mea, citricele se consumă cu duiumul. Pe biroul la care lucrează Radu, am pus un coş cu portocale, e aceeaşi masă pe care îmi pun verigheta pentru a nu o pierde. Cineva a mâncat portocale şi a lăsat cojile pe masă, lângă inel. Iar eu am strâns cojile într-un săculeţ şi, pe drum spre şcoală, ca ‘femeie gospodină’, le-am aruncat într-o gură de canalizare abandonată.

Venind de la lucru, am descoperit că mi-am pierdut din nou inelul. Am pornit investigaţiile! Pe ai mei îi irită deja întrebarea asta. A doua zi, am venit de la şcoală şi am făcut o curăţenie ca înainte de Paşti. Am bătut covoarele, am dat cu aspiratorul, am căutat în sacul de acumulare a gunoiului. Nimic. Atât de mult sunt ataşată de verighetă încât nu-mi puteam imagina că n-o mai am. Şi atunci, am îngenuncheat în faţa icoanei Sf. Nicolae, şi l-am rugat: ‚Doamne, fă minunea să găsesc verigheta’. Mă încuraja gândul că am pierdut-o de atâtea ori şi am găsit-o. M-am culcat şi mi s-a arătat o femeie – cu siguranţă că era Maica Domnului. Nu aiuresc, ferească Dumnezeu! Mi-a arătat clipa în care am luat cojile de portocale şi le-am pus în pungă.”

Mihai salvatorul

„A doua zi, ningea. L-am rugat pe un vecin, Mihai, şi am mers la gura de canalizare: ‘Mihai, trebuie să sari în gura asta de canalizare’. ‘Doamna Anisia, cum să caut o verighetă în gura asta de canalizare?! Aici este ce vrei, numai nu verighete!’ ‘Mihai, caută coji de portocale şi o vei găsi.’ A găsit inelul, lucru pentru care îi sunt foarte recunoscătoare.”