Îndrăgostiţi pe viaţă dintr-o privire

Mângâiam mânerul porţii reci, care, pentru mine, era cald, ştiam că a pus şi ea mâna pe el

147008542

„Nu pot să uit felul în care ne-am îndrăgostit, felul în care m-a iubit şi mă mai iubeşte Alexei, deşi au trecut de atunci 38 de ani. Povestea noastră a început la o serbare şcolară. Eu aveam 16 ani, iar el – 17. Este o poveste de dragoste deosebită de altele, precum deosebit a fost şi rămâne Alexei: un om blând, cuminte, romantic, pasionat de muzică şi poezie.”

Aşa a pornit a depăna Larisa firul poveştii. Ajunsă la 54 de ani, cu doi copii aşezaţi la casele lor, cu un soţ pe care nu l-a iubit niciodată, ea trăieşte cu amintirile primei iubiri şi e convinsă că Alexei nu a scos-o din suflet niciodată, aşa cum nu l-a scos nici ea.

Îşi exprimau sentimentele doar prin priviri

Impresionată de cele povestite de Larisa, l-am căutat pe Alexei şi l-am găsit la sudul republicii. Are familie şi el, casă frumoasă, trei copii, care îşi fac studiile peste hotare. Este într-adevăr un om deosebit. O să operez în continuare cu fragmente din vorbirea lui directă: „Eram copii atunci şi poate nu aveam maturitatea necesară pentru a iubi. Dar acea serbare şcolară a fost începutul. Aşa cum stăteam în aşteptarea muzicii pentru a începe dansul, mi s-a părut că cineva m-a bătut uşurel pe umăr. Am întors capul. Dintr-un alt colţ al sălii mă privea ea. O privire senină şi caldă, care m-a electrizat. Aceasta a fost scânteia. Luni în şir ne-am exprimat sentimentele doar prin priviri. Devenisem prizonierul ei. După ce se terminau lecţiile, mă duceam şi mă aşezam în banca ei. Mângâiam banca, imaginându-mi că o mângâi pe ea. Femeia de serviciu mă alunga acasă, eu o rugam să mă mai lase încă puţin. ‚Mi-a fost dor de tine’, îi spuneam în gând. Ciudat, nu? ‚Nu ne-am atins niciodată, iar mie îmi este dor şi simt căldura corpului tău aici, unde ai şezut tu.’ Simţeam nevoia să plâng, plângeam pe banca ei. Aveam o bucurie, mă duceam în banca ei…”

Îndrăgostit din creştet până în călcâie

Anii de şcoală au trecut şi ei nu şi-au exprimat verbal sentimentele. Ea aştepta să ia el iniţiativa. El nu avea curaj pentru că era mai scund decât ea şi era convins că va fi respins. Au plecat la studii la instituţii şi facultăţi diferite. Alexei continua să-i ducă dorul şi să-i simtă prezenţa: „Când venea prin sat, eu simţeam că a venit. Simţeam când era la cutare sau cutare nuntă ce se făcea în sat. Şi atunci mă duceam şi eu numai să o zăresc. Şi dacă se uita în direcţia mea, chiar dacă nu mă vedea printre nuntaşi, eu eram fericit. Dar dacă şi mai zâmbea în timp ce se uita, eram cel mai fericit din lume. Eram îndrăgostit din creştet până în călcâie de ea. Eu nu mă puteam supăra pe ea. În noaptea ceea, mă duceam şi mângâiam mânerul porţii reci, care, pentru mine, era cald. Ştiam că a pus mâna şi ea pe acel mâner. Apoi mă întorceam şi priveam la Ursa Mare, mă opream la cei doi plopi înalţi de pe marginea drumului, pe care îi asociam cu noi doi. Asemănam şoaptele frunzelor cu şoaptele noastre. În acele clipe, inima mea era plină de bucurie… După ani de dragoste platonică, a dat Dumnezeu şi ne-am mărturisit dragostea sub frunzişul verde al unui copac de pe malul lacului de la marginea satului. A fost unica dată când mâinile noastre s-au atins, când am stat până dimineaţă sub acel falnic copac de tei. Ea era foarte tandră. Am simţit atunci că mă iubea şi chiar mi-a spus-o cu vorbele ei.

Spre dimineaţă, am întrebat-o dacă nu s-a îndrăgostit de un altul acolo, la facultate. Mi-a răspuns că aşa ceva n-o să se întâmple niciodată, că mă iubeşte şi mă va iubi numai pe mine toată viaţa. Atunci i-am luat mâna şi i-am aşezat-o în dreptul inimii mele, întrebând-o dacă simte cum îmi bate inima şi dacă desluşeşte că bate numai pentru ea. Şi-a apropiat buzele de ale mele şi m-a sărutat. Şi totuşi, după câteva luni, s-a măritat cu un coleg de facultate, mai înalt şi mai arătos decât mine…”

O vedea mereu în vis

A suferit mult, mai suferă şi acum. Copacul îi devenise cel mai bun prieten: „Ori de câte ori veneam în sat, mă duceam la acel copac. Vorbeam cu el de parcă aş fi vorbit cu ea, îi împărtăşeam tot felul de gânduri şi frământări. Copacul îmi devenise cel mai bun prieten. Dar într-o zi, când m-am dus, nu l-am mai găsit. Era tăiat. L-a tăiat un verişor de-al meu ca să-şi încălzească soba pe timp de iarnă, fără să ştie că acel tei singuratic era cel mai bun prieten al meu. Priveam la trunchiul trist şi plângeam. Sufeream împreună cu trunchiul de care nu s-a îndurat verişorul să-l lase să trăiască, aşa cum nu se îndurase nici Larisa de mine, zdrobindu-mi inima în bucăţi…

După vreo şapte ani de căsnicie, când aveam deja şi eu familie, mama primei mele iubiri avea să-mi spună că fiica ei nu a avut noroc de un bărbat liniştit aşa cum sunt eu, că Făt-Frumosul acela o bate, merge deschis la mândre. Eu continui să o port în suflet. Eram aşa de tare îndrăgostit de ea, încât eram gata să fac orice, numai să ştiu că e fericită.

Aveam tot felul de vise unde o vedeam pe ea. Am visat odată că ea stătea pe calea ferată. Era îmbrăcată în rochia ei albă cu buline de culoare roz, aşa cum fusese îmbrăcată şi atunci când am stat sub copac. Trenul era din ce în ce mai aproape, iar ea stătea nemişcată. M-am repezit cu o viteză nebună spre ea, dar când am dat să întind mâna, trenul o acoperise deja. Am ţipat atât de tare prin somn, încât i-am trezit pe toţi ai casei şi m-am trezit şi eu. Eram leoarcă…”

Prima şi ultima iubire

Cu bune, cu rele, viaţa a mers mai departe, dar nici Larisa şi nici Alexei nu uită felul în care s-au îndrăgostit şi declară că se mai iubesc şi acum. Larisa spune că a simţit în toţi aceşti ani că Alexei nutreşte faţă de ea cele mai curate sentimente. A greşit, căsătorindu-se cu colegul ei, fiind orbită de frumuseţea lui exterioară.

Iar Alexei m-a lăsat pur şi simplu fără cuvinte: „Eu nu i-am spus niciodată te iubesc soţiei mele, pe care o respect foarte mult. Larisa rămâne prima şi ultima mea iubire. Eu privesc şi acum o salcie şi văd părul ei, aud un freamăt de frunze, îl asociez cu vocea ei catifelată. Aseară, înainte de ploaie, mergeam pe malul unui pârăiaş. Pluteam singur prin amintiri. La un moment dat, mi-am ridicat ochii spre cer şi am văzut un peisaj extraordinar. O adevărată feerie în care se revărsase carul de aur al amintirilor de neuitat. Am văzut în acea compoziţie copacul şi lacul, unde ne-am iubit cu Larisa mai frumos decât în filme. Şi am trecut din nou prin suflet acele emoţii pe care le-am trăit în noaptea de neuitat…”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce