Îndrăgostita se topea în uitare, strângea scrisoarea la piept

De la întorsătura străzii Ştefan cel Mare din oraşul Soroca, colţ cu clădirea Primăriei, urcă o străduţă îmbrăcată în multă verdeaţă primăvara și vara, care duce până la poarta unei case modeste cu nr.14. Mulţi soroceni, chiar şi vecinii de pe stradela paralelă, nu ştiu că aici a locuit o personalitate, o profesoară de excepţie, care, pe 9 decembrie 2014, a plecat în lumea umbrelor la onorabila vârstă de 89 de ani. Pentru merite deosebite în domeniul învăţământului, s-a învrednicit pe parcursul anilor de numeroase distincţii şi medalii valoroase: Eminent al Învăţământului Public, Învăţător Emerit al URSS, „Meritul civic” ş.a. Sunt distincții pe care le-a meritat pe bună dreptate.

Este vorba de Agnesa Joian, fiică de deţinut politic, soţia regretatului intelectual sorocean,Vladimir Joian, cu care a convieţuit 60 de ani într-o armonie de invidiat. După plecarea soțului în veșnicii văduva a mai trăit încă nouă ani. A fost un suflet cuminte și blând, care, prin tot ce a făcut, prin felul cum și-a purtat bătrâneţile, ne-a oferit o lecţie de demnitate. S-a născut la Soroca pe 23 septembrie 1925, se trăgea dintr-o învăţătoare la clasele primare şi un profesor de vioară. Adolescenţa şi tinereţea a trecut sub semnul războiului. Şi frumoasa poveste de dragoste dintre Agnesa, 18 ani, şi Vladimir, 20 de ani, tot în anii războiului s-a închegat.

„El a fost totul pentru mine…”

Am vizitat-o cu două luni înainte de moarte. O întrebam cum îi trec zilele și anii în singurătate. Printre lacrimi, mi-a răspuns: „Greu. Foarte greu. E greu să fii singur la bătrânețe. Nu pot să vă redau prin cuvinte. El a fost totul pentru mine. A fost unicul om care m-a înţeles întotdeauna fără să-i dau prea multe explicaţii, a fost singurul bărbat pe care l-am cunoscut și cu care am fost fericită”. După o pauză, încercând să-şi înghită lacrimile, m-a întrebat, luminându-se la faţă: „Vreți să știţi cum ne-am cunoscut?”. Şi firul poveştii a prins a se depăna din amintiri. Ascultând-o şi citind împreună scrisorile de pe front, îngălbenite de vreme, înţelegi că amintirea hrăneşte iubirea până la adânci bătrâneţi…

Anul 1943, ajunul Anului Nou. Ostaşul Vladimir Joian, care îşi făcea datoria la Craiova, orfan de ambii părinţi, a venit într-un scurt concediu acasă, la Soroca, să vadă ce mai face dragul lui profesor de vioară. Nu ştia că fusese arestat împreună cu alţi intelectuali şi dus tocmai la Dnepropetrovsk, Ucraina, unde a murit din cauza torturilor. Venise să-şi viziteze profesorul, dar mai tare voia să o vadă pe Agnesa, fiica lui, de care se îndrăgostise în anii de liceu. Fata habar nu avea de sentimentele tânărului ostaş. Dar s-a bucurat văzându-l şi, cu acordul mamei, a acceptat să petreacă noaptea dintre ani la nişte prieteni comuni.

Când răsuna celebrul vals „Valurile Dunării”, Vladimir a invitat-o la dans. De la acest vals a început povestea. Plini de fiori, s-au văzut şi a doua zi, dar tot atunci s-au despărţit. Ostaşul a plecat pe front, iar fata a rămas să-i ducă dorul. Peste o săptămână, Agnesa a primit o carte poştală, apoi încă una, a urmat o scrisoare care începea astfel: „Dorul meu drag, oare sentimentul pe care îl încerc poate fi descris? Mă rog zi şi noapte Domnului să ne păzească de glontele duşmanului, pe tine, acasă, pe mine, aici…” „Frumoasa și misterioasa domnișoară”, cum mi-a descris-o domnul când era în viață, se topea în uitare, strângea scrisoarea la piept şi plutea cu gândurile până la Craiova. Seara, când se culca, vorbele din răvaş îi răsunau în suflet ca cel mai frumos cântec. Gânduri fericite, gânduri de pace, de viitor…

N-a îmbrăcat rochie de mireasă

În 1944, ostaşul a fost demobilizat din Armata română şi înrolat în cea sovietică. Şi din nou, ca nişte păsări din cer, soseau scrisorile de pe front, scrisori ce revărsau peste sufletul fetei îndrăgostite un farmec cald plin de speranţă. Ea le citea, închidea ochii şi vedea aproape sfârşitul războiului şi pe iubitul ei lângă ea. Tocmai atunci, în acele clipe grele de aşteptare pentru îndrăgostiţi, din invidie sau vrând să glumească, fratele mai mic i-a scris o scrisoare fratelui mai mare, în care îl informa că iubita lui se mărită. „Cum așa? Nu se poate! Mi s-a jurat că mă va aștepta…” – s-a tulburat ostașul. Cu inima pusă pe jar, a mers la mai-marii lui şi le-a spus necazul. Superiorii săi s-au dovedit a fi înţelegători şi i-au oferit un concediu de câteva zile. Şi iată, într-o zi de duminică, Vladimir a bătut la uşa singurei camere din casa părinţilor Agnesei, rămasă întreagă după bombardament. Fata i-a deschis. „Eşti singură?” „Dar cu cine să fiu? Mama e la o vecină.” „Păi… cu… mirele…”. Agnesa a făcut ochii mari. În scurt timp, lucrurile s-au limpezit şi tremurul din inimă a început să-i bată a bucurie. Iubita lui nici gând nu avea să dezlege jurământul. Fericit, flăcăul a invitat-o la o plimbare. În timp ce domnişoara se îmbrăca, el a luat buletinul ei, care stătea lângă oglindă, şi l-a pus în buzunar. S-au plimbat cât s-au plimbat, apoi s-au oprit în faţa Biroului stare civilă. „Dar de ce ne-am oprit? Ce este aici?”, a întrebat ea.

Vladimir i-a zis: „Hai să intrăm, să vedem.” Şi au intrat şi şi-au înregistrat căsătoria fără martori şi consimţământul mamei, fără bomboane şi şampanie. Era război. Despre rochie de mireasă sau nuntă nici nu putea fi vorba. S-au întors acasă, i-au comunicat mamei noutatea şi au marcat evenimentul în jurul unei farfurii cu cartofi înăbuşiţi. Toată noaptea au petrecut-o la lumina lunii în îmbrățișări și sărutări. Și au privit cu speranță la luna aceea, care li s-a părut atât de strălucitoare, cum nu mai văzuseră până atunci. Pe la zori Agnesa, culcându-și capul pe umărul lui, i-a spus: „Îți mulțumesc, Vlad, pentru fericirea, pentru sufletul tău, ce mi le-ai dăruit în noaptea asta!”. În răsăritul soarelui mirele a făcut cale întoarsă pe front. Iar noaptea aceea le-a rămas în amintire ca o relicvă pentru toată viața.

Peste un an, ostașul a revenit acasă. Şi pentru că, după război, era mare nevoie de cadre didactice, iar el absolvise foarte bine liceul, a fost trimis să predea limba română la Vasilcău, iar Agnesa s-a înscris la studii la Institutul Învăţătoresc din Soroca, după care şi-a urmat soţul în satul de pe malul Nistrului. Au muncit, au adunat bani şi, în 1961, s-au întors la Soroca. Pe locul casei distruse de război, şi-au ridicat o căsuţă modestă în care s-au străduit să înmulţească bucuriile şi fapta bună timp de 60 de ani. Și-au dorit copii, dar nu i-au avut. Toate forțele și energia le-au pus în serviciul învățământului, instruind discipolii în lumina valorilor naționale chiar și atunci când ne aflam în spatele cortinei de fier. Au fost în primele rânduri în mișcarea de eliberare națională la începutul anilor ”90, semănând bunătate și bucurie în sufletele celor din jur. Au sperat că vor apuca să vadă Țara reîntregită…

Să-mi fie puse scrisorile în sicriu

În cei 9 ani de la plecarea soțului la stele, doamna Agnesa și-a împărțit timpul între cimitir, biserică, căţelul Micu, grijile casei şi cititul scrisorilor îngălbenite de vreme pe care le-a păstrat ca pe o relicvă scumpă și pe care le-a asociat mereu cu niște păsări venite din cer. „Să-mi fie puse scrisorile în sicriu!”, le tot amintea rudelor în anii de la urmă. Timp de 9 ani, după ce încheia programul zilei, scotea din cutie  scrisorile cu amintiri și trecea prin fața ochilor fiecare cuvânt, reînvia în memorie fiecare gest, fiecare vorbă din noaptea aceea cu lună și din toți anii pe care i-a trăit alături de Vlad al ei. Tot derulând așa în minte povestea vieții până târziu după miezul nopții, se însenina la față și adormea mulțumindu-i Domnului că i-a dăruit cea mai de preț bogăție – fericirea de a fi 60 de ani alături de omul drag. Atunci uita de bătrânețe și de greutăți și adormea liniștită. Liniștită a adormit și-n noaptea  de 9 decembrie 2014, când a închis ochii pentru totdeauna. Scrisorile, împachetate frumos de mâinile ei, au fost așezate în sicriu, așa cum le lăsase cuvânt rudelor.

The following two tabs change content below.