Închinare bunelului sau spovedania unui rătăcit

MODELE // Când intram la dânsul în casă, îl găseam cu cartea în mână. Numai când avea de lucru o lăsa. Ca să-mi trezească şi mie dragostea de lectură, mă trimitea să-i aduc cărţi de la bibliotecă

A fost odată în satul Racovăţ, fostul judeţ Soroca, un om prins de o pasiune pe care şi-o asumase din fragedă copilărie – cititul cărţilor. Îi zicea acelui om Ioan Gânga. Născut la 1878 şi trecut la cele veşnice în 1973, a purtat în inimă frumoasele împrejurimi ale satului, costişa din preajma Nistrului, via din grădină, tradiţiile şi obiceiurile satului. Înţelept prin timpuri şi anotimpuri, aşa ca Moromete din romanul lui Marin Preda, a stat de veghe anotimp de anotimp în ogorul pe care l-a arat şi semănat. După muncile câmpului îşi găsea un refugiu de nepreţuit – lectura. În lunga sa viaţă de 95 de ani, a citit absolut toate cărţile din Biserică şi din biblioteca satului.

Avea o statură impunătoare

Înalt de vreo doi metri, plăcut la înfăţişare, cu ochi sclipitori şi faţa luminată de înţelepciune – aşa a rămas în amintirea sătenilor şi a nepoţilor cel mai deştept om din câţi a cunoscut vreodată satul, Ioan Gânga. În nopţi de toamnă, când vânturile şuierau prin grădini, sau iarna la gura sobei, când viscolul aduna troiene, bunelul Ioan îşi aduna cei trei nepoţi ca să le povestească din zicerile lui Ioan Gură de Aur, din Minunile Maicii Domnului, să le vorbească despre Afrodita şi Elena din Troia, să le spună cine a fost Socrate sau Andrei Rubliov, Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu sau generalul Antonescu, să le bage în cap zicerile lui Nicolae Iorga despre identitatea noastră naţională.

Unul din nepoţi, Nichifor Cioban, în vârstă de 56 de ani, a venit la redacţie şi a povestit tot ce ţine minte despre bunelul său.

Unchiul Vasile – voluntar în jandarmeria română

„Mâca şi tâca au fost ţărani din talpă. Tâca a luat-o pe mâca în căsătorie după ce îi murise prima lui soţie cu care a avut un fecior, Vasile, foarte deştept. Din a doua căsătorie, s-a născut mama mea. Tâca a făcut parte din categoria de ţărani de mijloc, care ţineau ceva pământuri. Când se născuse el, străbuneii mei aveau pământuri încă de la sultan. La fel ca alţi ţărani împroprietăriţi au fost deposedaţi abuziv de aceste pământuri în timpul colectivizării forţate. Nu a făcut niciun rău în viaţa lui, nu a făcut politică, dar ruşii i l-au luat pe dragul lui fecior Vasile, care a fost voluntar în jandarmeria română. Unchiul Vasile a fost prieten cu luptătorii din „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. Odată, la postul de jandarmi, Vasile se oprise în prag şi raporta, iar şeful de post scria. La un moment dat, unchiul a zis: „Dumneavoastră nu scrieţi corect acolo”. „Da’ de unde ştii mata ce scriu eu, doar nu ai cum să vezi tocmai de la uşă?”, – i-a replicat şeful. „Eu văd după mişcarea mânii”, – a fost răspunsul. Acela a rămas fără cuvinte. Badea Vasile scria foarte frumos, avea cel mai frumos scris din sat. Răpirea lui de către ruşi i-a sfâşiat inima bunelului pentru tot restul vieţii. Când aducea vorba de fecior, bătrânul rămânea gânditor multă vreme. De multe ori ofta şi plângea în tăcere. L-a aşteptat până în ceasul cel de moarte, dar nu s-a mai întors şi nu a mai putut afla nimic despre el.”

De ce citeşti atât de mult, bunele?

Firul povestirii se despică şi nepotul Nichifor povesteşte despre dulcea zăbavă a bunelului – cititul cărţilor: „ A fost cel mai mare cititor de cărţi din sat, avea multe cărţi şi acasă. Ţin minte, când mă ridicasem elev la şcoală, prin anii ”60, la tâca veneau tineri, care învăţau la institut şi-i cereau cărţi. Şi el le dădea. Aşa a împrăştiat toată biblioteca lui personală cu tot felul de cărţi rare. Când intram la dânsul în casă, el toată vremea era cu cartea în mână. Numai când avea de lucru o lăsa. Ca să-mi trezească şi mie dragostea de lectură, mă trimitea să-i aduc cărţi de la bibliotecă. Bibliotecara ştia deja ce cărţi să-mi dea. Citeam şi eu din acele cărţi. Dar erau unele pe care nu-mi dădea voie să le răsfoiesc. Dar eu, dacă îmi spunea că nu se poate, făceam în tot chipul şi citeam noaptea ca să nu mă vadă. Aşa am citit prin clasele primare „Golgota” şi „Mizerabilii”. La multe cărţi tâca revenea.

De exemplu, romanul „Război şi pace” l-a citit de trei ori: la 40 de ani, la 60 şi la 80 şi de fiecare dată găsea un alt fel de abordare. Sunt oameni în Racovăţ care au trecut prin academii şi universităţi, dar atâta istorie, atâta filozofie şi atâta literatură artistică cât a citit tâca sunt sigur că n-a citit nimeni. A citit fără ochelari până a murit; de la opaiţ, de la lampa cu gaz, de la lumânare. Nu şi-a tras lumină electrică atât cât a trăit ca să nu-şi „strice ochii”. Cu el oricine putea discuta pe orice temă, inclusiv despre politică, chiar dacă nu s-a băgat în politică. A urât de moarte comuniştii, care tot dădeau indicaţii de partid în toate. Iar atunci când l-am întrebat de ce citeşte atât de mult, mi-a răspuns: „Cartea îmi dă înţelepciune şi mă ajută să mă eliberez de coşmarul comunismului”. Cartea şi Biserica au fost marea iubire a lui. Nu-l interesau cantităţile exagerate de lapte pe care, chipurile, le dădea o vacă de la ferma colhozului, nu-l interesau fruntaşii muncii comuniste şi succesele URSS. Avea în piept un dor şi o mare dragoste pentru rădăcinile neamului.”

Ştia în toate măsura, ştia cine suntem şi de unde venim

În ţăranul Ion Gânga a trăit lecţia de istorie. Avea deschis acel ochi al sufletului care te leagă de Dumnezeu. Impresiona prin luciditate. A fost omul care a visat libertate pentru Basarabia. Aceste concluzii le-am tras ascultând cele povestite de nepotul său: „Tâca mergea duminică de duminică la biserică. Într-o vreme, a îndeplinit funcţia de staroste. Ştia în toate măsura. Un pahar de vin făcea şi el. Avea un vin negru din cel care atunci când îl torni în pahar face bulbuci. Îl servea cu un pahar de 100 g căruia, nu ştiu de ce, îi zicea ţap. Mânca, bea doi „ţapi” de vin, apoi se ducea la lucru. Venea de la lucru, se spăla, mânca, lua cartea în mână şi citea până hăt după miezul nopţii. El ştia cine suntem şi de unde venim. Tot timpul îmi spunea că vorbim limba română.

Eu, care eram educat la şcoală că Lenin e bunelul nostru şi că românii au fost cotropitori, îi ziceam: „Ian taci, tâcă, şi mata cu trădătorii iştia!” „Nu zice aşa, dragul tâcăi. Să nu uiţi niciodată că ruşii sunt cotropitori, şi nu românii. Ei ne-au ocupat la 1812 şi au făcut tot posibilul ca să nu mai plece de aici. Au venit, ne-au luat limbă, alfabet, până şi credinţa ne-au luat-o. Au vrut să ne rusifice cu totul. Iată eu am învăţat la şcoală în limba rusă. Multe rugăciuni în limba rusă le-am însuşit şi aşa le rostesc până acum. Dumnezeu mă înţelege. Dar ce-i mai rău e că ne-au schimonosit numele şi prenumele. Eu sunt Ioan Gânga, toată lumea ştie, dar ei mă scriu peste tot Ivan.”

Odată eu i-am pus întrebarea: „Tâcă, mata citeşti mult, ai trăit mult, spune-mi, te rog, care e cea mai deşteaptă naţie de pe glob?” „Cei mai deştepţi şi mai civilizaţi sunt nemţii şi japonezii.” „Dar care sunt cei mai răi?” „Ruşii, dragul tâcăi. Ruşii setoşi de pământuri străine, şi nu poporul rus în general. Pentru că turcii au venit şi au plecat, dar iştia au venit şi nu mai pleacă. Au pus mâna pe această bucăţică de pământ, ruptă din trupul ţării şi strigă în gura mare că ne-au eliberat. Şi nu uita, toţi copiii trag la mama lor şi noi cândva vom trage la Patria-mamă.” Aceste lucruri mi le spunea tâca prin anii ’60-’70. Atunci n-am crezut şi nici nu mi-am imaginat că va fi posibilă vreodată revenirea la grafia latină, redobândirea cetăţeniei, că vom recunoaşte adevărul despre denumirea corectă a limbii noastre. Abia acum am înţeles de ce tâca ura de moarte comunismul, care ne învăţa să renunţăm la credinţă şi originea neamului. Abia acum mi-am dat seama că mi-am trăit viaţa în gol, intoxicat cu minciuni şi neadevăruri. Tâca a încercat să-mi bage în cap adevărul, că avem dimensiunea propriei noastre istorii, avem identitatea noastră, dar eu, îndobitocit de ideologia comunistă, nu-i dădeam crezare. Trebuia să treacă ani, să apară publicaţiile „Literatura şi Arta”, „Jurnal de Chişinău”, „Timpul”, postul de radio „Vocea Basarabiei” ca să mi se ia ceaţa de pe ochi, să înţeleg în sfârşit câtă dreptate a avut tâca Ioan! Poate de acolo, din veşnicia lui, mă va ierta pentru rătăcirile mele.”

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce