„Încerc să-mi găsesc locul în înghesuiala asta de artiști”

Interviu cu Slava Sambriș, regizor, actor, București, Chișinău

 

– Spune-mi te rog, dragă Slava Sambriș, unde erai când s-a anunțat spectacolul câștigător al ediției din 2019 a Galei UNITEM? Aveai vreun presentiment legat de „Vicontele” regizat de tine? Cum ai reacționat la vestea că „Vicontele” a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol?

– Eram la București (precizăm că Slava Sambriș finalizează un masterat la UNATC – Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, secția regie – n.n.). În seara de 25 martie, se juca spectacolul meu de disertație „Revizorul” și, imediat cum s-au terminat aplauzele, am primit un mesaj de la Natalia Brăguță, o veche prietenă de la Chișinău, actriță la Teatrul „Licurici”, ea mi-a spus de Marele Premiu. Au urmat mesaje entuziaste de la actorul Cătălin Lungu.

Sincer să fiu, a fost o surpriză pentru mine, pentru că nu eram nici pe departe cu gândul la Gală. În ultimele luni eram preocupat de repetițiile la spectacolul de disertație, toate gândurile erau canalizate spre „Revizorul”.

M-am bucurat mult când am auzit că „Vicontele” a fost desemnat cel mai bun spectacol la Chișinău. M-am bucurat pentru Teatrul „Guguță”, unde se joacă acest spectacol, și pentru echipă, m-am bucurat și pentru mine, de ce să nu recunosc. Nu-mi mai amintesc un alt spectacol care să fi fost conceput la facultate și care să fi luat  Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului. Le mulțumesc juraților și Teatrului „Guguță”.

– Felicitări pentru victoria la Gala UNITEM! Ce înseamnă pentru tine Premiul pentru cel mai bun spectacol?

– Mulțumesc mult, dar încă nu-mi dau seama exact ce înseamnă pentru mine acest premiu…

– Ce ai vrut să exprimi prin „Vicontele”? Când ai descoperit această piesă a lui Eugene Ionesco? Care a fost punctul de pornire al conceptului regizoral?

– Am descoperit piesa acum un an, apoi le-am dat-o studenților ca să o citească și, din câte îmi amintesc, nu au fost tocmai încântați de ea. Familiarizarea lor cu textul s-a produs mai târziu, după ce avusesem o serie de discuții și lecturi de documentare asupra piesei. Pe mine piesa m-a provocat mult, pentru că eram prins între două dimensiuni, cea comică și cea tragică. Pentru mine, această piesă reprezintă tragedia secolului în care trăim. M-am gândit la o lume moartă, la niște oameni morți, care mimează că trăiesc, mișcându-se ca niște marionete, care încă mai speră că sunt vii. Oameni care nu știu cine sunt cu adevărat, oameni care-și inventează situații, acțiuni, biografii, oameni care se refugiază într-o ficțiune, înghesuindu-se într-un spațiu mort, într-o cutie în care timpul nu mai are nicio scurgere. O cutie închisă, ca un coșciug, în care se zbate tragicomedia și absurdul vieții. În acest birou-mormânt, vin aceiași oameni plictisiți, zi de zi, așteptând apariția frumoasei doamne, care este însăși seducătoarea moarte, cochetă, cu aripi negre și cu copite ca de demon, pornind de la imaginea țapilor (satiri) din teatrul antic, dar păstrând totuși costumul office, de azi, ea fiind o doamnă care deține o funcție înaltă, importantă, care nu face decât să-i ademenească în gheara ei pe bărbații prezenți, ca mai apoi să răpească pe unul dintre ei și să-l ducă în lumea de dincolo. Ne trăim viața plictisiți, așteptând venirea morții.

– Cine joacă în „Vicontele” de E. Ionesco?

În spectacol joacă absolvenții ciclului de licență al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, clasa profesorului Vlad Ciobanu. În prezent sunt masteranzi, la aceeași facultate și specializare. E vorba de Cătălin Lungu, Constantin Ipati, Pavel Medeea Ermacov, Cristi Golovco, Maria Anton, Dana Cioclu, Cristina Trâmbaci și Alina Zmeu.

– Care sunt cerințele tale principale față de actori, într-un spectacol montat de tine?

– Sinceritate, implicare, seriozitate, asumare…

– Ce e un actor – un vrăjitor, un om care se transformă în alt om, un înger, un demon?

Un actor este un om care trebuie să muncească foarte mult pentru a nu se opri în  creşterea sa.

– Ți-e dor de Chirița?

– Nu! Și mă bucur că am uitat de această șușă, care se voia și mai insistă a fi în continuare, Chirița. Și sper ca și voi să uitați și să nu-mi mai puneți această întrebare, ca și cum acest rol ar fi fost realizarea vieții mele.

– Te-ai format, ca actor și regizor, la Chișinău. Cum ți-ai construit individualitatea artistică în R. Moldova, peste ce obstacole a trebuit să treci, ce principii ai urmat în evoluția ta profesională?

– Mi-a fost destul de greu să fiu acceptat ca regizor. Oamenii se obișnuiseră deja să mă perceapă doar ca actor. Pare a fi un tupeu, sau îndrăzneală, să vrei să spui publicului ceea ce crezi și trăiești prin spectacolele tale, să-i comunici ceva ce îți aparține, ceea ce te interesează, ca mai apoi oamenii să te accepte și să te ia în serios. Parcursul a fost și încă este unul destul de anevoios, treci prin toate stările posibile, cu bune și rele. Mă supăra, cândva, la culme, când auzeam, spre exemplu, că celofanul pe care l-am folosit în spectacol a mai fost folosit de către cutărescu, sau că proiecția video a mai folosit-o cineva într-un spectacol, sau că dulapurile au mai fost în nu mai știu ce spectacole… Azi, astfel de lucruri mă amuză.

Am încercat și încerc în continuare să mă descopăr și să-mi găsesc locul meu în toată înghesuiala asta de artiști, să am un limbaj al meu și să fiu eu. Azi mă gândesc tot mai des, de ce mai avem nevoie de teatru, de ce insistăm să facem asta, ce înseamnă teatrul azi și care este rolul și funcția lui cu adevărat, și ce i-ar trebui, de ce ar avea nevoie teatrul.

Scenă din „Vicontele” de Eugene Ionesco în regia lui Slava Sambriș, spectacol ce a obținut Marele Premiu la Gala UNITEM 2019

– De ce ai plecat la București? Ce a trebuit să schimbi în tine, acolo? Cât e de greu să faci masterat la UNATC?

– Am plecat din mai multe motive: 1. Lipsa școlii de regie și lipsa unui profesor bun de regie la Chișinău. 2. Simțeam că îmbătrânesc, că mă plafonez și că mor ca artist. 3. Pentru că m-am pomenit în stradă, deși făcusem un spectacol reușit ce aduna săli pline. 4. Frică…

Am avut marele noroc să fiu admis în clasa profesorului Alexandru Darie, un mare regizor și un mare om de teatru, pe care îl iubesc!!!

Îmi era greu la început să mă împac cu ideea că sunt din nou student și că trebuie să o iau de la capăt. Trebuia să mă integrez într-un spațiu nou. Peste o vreme a început să-mi placă, iar acum m-am pomenit că deja mă simt puțin trist, pentru că se termină.

– În ce condiții ai montat „Revizorul” de Gogol, la UNATC din București? În distribuție sunt doar studenți? Cine a făcut decorul?

– În condiții grele, din motiv că suntem mulți, fiecare cu programul său încărcat, săli puține, un anume sistem și așa mai departe… e mult de povestit. Sunt 16 actori în distribuție, studenți și absolvenți. Scenografia o semnează colegele mele Alexandra Constantin și Zsoke Dalma Zsuzsanna. Aici am cunoscut actori excepționali, de care m-am îndrăgostit!

– Cum a trecut premiera cu „Revizorul”? Unde se joacă acest spectacol? Nu sunteți invitați să jucați „Revizorul” în vreun teatru?

– A trecut bine premiera, suntem aproape mândri de produsul final. Spectacolul se mai joacă încă la UNATC, iar peste o lună va fi preluat (sperăm) de către Teatrul Național „I. L. Caragiale”, la 9G.

– Te felicit, e și aceasta o izbândă. Ce spectacole văzute recent la București te-au uimit, te-au impresionat?

– Mi-au plăcut mult „Pădurea spânzuraților” de Radu Afrim și „Coriolanus” de Ducu Darie. Cred că mai sunt câteva, dar acum îmi scapă…

– Când închei masteratul? Ce vei face după?

– Voi absolvi în luna iunie, anul curent. Habar n-am ce voi face mai departe, nu mi-am făcut planuri și nici nu are rost să mi le fac.

– Evadarea din Chișinău e un pas necesar pentru un tânăr regizor?

– În cazul meu, da, a fost necesar și sunt bucuros pentru decizia luată!

– Care va fi următorul spectacol pe care ți-ai dori să-l montezi? 

– „Macbeth” de W. Shakespeare.

– Mulțumesc pentru interviu și mult succes!

Interviu de Irina Nechit