Începe marea nebunie!

SPORT // Frumuseţea fotbalului rezidă în neprevăzut şi în simplitatea regulilor care sunt înţelese şi de un copil de cinci ani

Începe campionatul mondial de fotbal de pe stadioanele din Africa de Sud. Felicitări pentru colegii noştri din Dealul Schinoasei care vor transmite întregul program al World Cup 2010. Este o echipă bună (am avut prilejul să asist chiar la o şedinţă de constituire a grupului de creaţie) şi rămânem pe unda aşteptărilor frumoase. Deşi, la capitolul „comentariu pe viu din studio”, nu va fi deloc uşor pentru protagoniştii din faţa microfoanelor.

Şi dacă afirm acest lucru mă gândesc la finala Cupei desfăşurată cu patru ani în urmă, când un coleg de la Radio Moldova, mare pasionat şi bun cunoscător al jocului cu balonul rotund, deşi nu e comentator (există însă microbişti mai experţi decât cei cu microfonul în faţă), întâlnindu-mă în stradă şi venind vorba despre ediţia CM 2006, mi se destăinui: „Nu ştiu ce părere ai despre finala mondială din Germania, dar eu, ascultându-i pe unii cum comentează, încep să urăsc fotbalul…”

I-am apreciat subţirimea umorului şi… m-am întristat. Nu pentru neprofesionalismul celor care au „discernut” pentru noi dramele de pe gazoanele din Germania, ci pentru imaginea Televiziunii Naţionale, care, de ce să nu recunoaştem, ne-a făcut o nepreţuită favoare, obţinând dreptul exclusiv (ca şi acum) de a transmite în direct meciurile campionatului.

Să nu cădem, însă, dintr-o obişnuinţă refractară la orice s-ar întâmpla în univers, în ispita criticilor totale. Am ascultat atunci şi comentarii bune ale regretatului Alexandru Gheorghiţă, bucurându-ne să-l auzim şi pe Ion Sandu, unul dintre cei mai apreciaţi reporteri de fotbal ai vremurilor când încă nu eram ţară. Supărarea, se pare, venea din partea mai tinerilor al căror debit verbal ieşea din malurile rezonabilului, deraind uneori pe câmpii, căci vorba unuia din ei, care nemaidorind să repete termeni de felul „ofensivă fulgerătoare”, recunoştea franc că „nu mai ştie ce să spună” şi atunci i-a zis inovator, nu însă şi corect, năvălire barbarescă. Patetici, euforizaţi de beţia cuvintelor îngrămădite în discursuri pline de emfază, neatenţi la nuanţe uneori, nici nu observau că aprecieri de felul Kaka – în careu, dar adversarul îi şterge faţa şi mingea se scurge afară… poate trezi analogii cu totul neplăcute…

Salutară, deci, intenţia TVM de a întineri cadrele reportericeşti, dar a le încredinţa microfonul fără testări serioase, fără votul unei comisii de experţi, care să le probeze pregătirea, dându-le undă verde, numai pentru că ştiu, mai mult sau mai puţin, terminologia fotbalistică, ascultându-i ca pe nişte muzicanţi autodidacţi, învăţaţi să cânte „după ureche”, oferindu-le accesul să ne vorbească de la un eveniment cu un impact cvasi total, e mai mult decât o neglijenţă – e o imensă lipsă de respect faţă de telespectator. Ştiu, nu îi este deloc uşor noii conduceri angajată în schimbări să intre pe fază într-un moment când „timpul nu mai are răbdare”, şi totuşi…

Tinerii comentatori pot deveni cu vremea buni profesionişti, dar fără o pregătire serioasă, fără înţelegerea a ceea ce se întâmplă pe gazon, fără un studiu aprofundat al genului, în care nu trebuie să fii neapărat volubil până la obstinaţie, ci să dai dovadă de o cunoaştere temeinică a subiectului, de erudiţie, şi nu doar în domeniul fotbalului, – nu există reuşită…

Să sperăm că aceste observaţii, poate un pic cam aspre, venite din experienţa trăită, tinerii comentatori le vor accepta fără să se simtă lezaţi în orgoliu. Căci vârsta nu e o scuză în faţa responsabilităţii.

Aparenţele înşală deseori…

Am mai spus: frumuseţea fotbalului rezidă în neprevăzut şi în simplitatea regulilor care sunt înţelese şi de un copil de cinci ani. Restricţiile în joc sunt şi ele alcătuite după preceptele biblice: nu lovi adversarul, nu trişa, nu-l insulta pe cel care judecă… Şi s-ar părea – ce poate fi mai simplu decât să înscrii golul, cu orice parte a corpului, exceptând braţele, cu singura condiţie să nu fii în poziţie „afară de joc” în momentul pasei. Lucru pe care acelaşi copil de cinci ani îl sesizează după două – trei mişcări repetate, fără să aibă nevoie de comentariile „barbareşti” ale lui nenea care strigă, înecându-se într-un gooool fără sfârşit, pentru ca apoi să amuţească brusc, dându-şi seama că nu sesizase of side-ul?

Ei bine, tocmai această simplitate a actului competitiv creează amarele şi amăgitoarele aparenţe că şi a comenta o partidă cu două echipe care se confruntă pe teren nu prezintă mare dificultate. Mai ales s-o faci de la un campionat mondial unde, doar o dată la patru ani, se adună vedetele lumii. Chiar şi dacă, motiv justificat, te simţi incomodat de faptul că nu eşti o prezenţă vie în atmosfera incendiară a stadionului, ci nevoit să te acomodezi în condiţii de studio la imaginea transmisă de carul de reportaje din ţara unde au loc meciurile…

În realitate, dintre toate genurile televizate, mă încumet să afirm, niciunul nu este mai dificil de realizat ca reportajul în direct de la un meci de fotbal, care implică pe lângă bagajul intelectual de acumulări şi orizont cultural, reacţii instantanee, anticipări şi aprecieri lapidare ale momentelor de joc. O spun ca un păţit, nu ca unul care se dă acum mare şi cu aere de mentor. Aveam meciuri după care nu puteam dormi, atunci când reluam în memorie comentariile pe care le făcusem, dându-mi seama de gafele impardonabile, fie de natură lingvistică, ceea ce se întâmpla mai des, fie din cauza interpretărilor greşite în situaţii când, în loc să calific întâmplarea de pe teren printr-o singură frază, printr-un singur cuvânt, mă dedam la explicaţii stupide şi enervante…

În toate cazurile mă feream însă de cel mai mare păcat pe care-l fac azi tinerii comentatori – descrierea în variantă radiofonică a ceea ce se vede. Reluarea robotică, cum interceptează X pe banda dreaptă sau stângă şi întoarce înapoi (sau transmite înainte) pasa lui Z, cu descrierile puerile despre mingea ce iese din joc şi apoi e repusă – când toate acestea ne sunt aduse în prim-plan – numai nu te pot face să trăieşti euforia extazului şi incitării… Aceste repetări, oricât de variate ar fi modulaţiile vocii (uneori, să ne fie iertată expresia, „scremute”), urmate de reluări şi mai enervante la fazele date cu încetinitorul, îţi alungă orice plăcere de a savura spectacolul fotbalistic.

Esenţial nu e să placi, ci să nu iriţi…

Comentariul televizat presupune nu atât explicaţiile exhaustive ale momentelor de joc, nici chiar discernerea analitică a fazelor de culminaţie, ci mai degrabă este o provocare în a-l îndemna pe telespectator să-şi construiască propria înţelegere a cea ce se întâmplă pe teren. Pentru că, uneori, nu poţi explica fotbalul.

…Asistam la Moscova la un meci din liga superioară a campionatului sovietic de altădată, aflându-mă în cabină cu inconfundabilul Vladimir Maslacenko. Ritm anost, fără nicio perspectivă spectaculară. Totuşi mingea ajunge purtată de atacanţi în apropierea careului advers. Maslacenko numeşte jucătorii angajaţi în schimburi de pase. Doar atât. Urmează, însă, o lovitură surprinzătoare şi plasa porţii se scutură. Gol! Dar comentatorul tace. Priveşte la monitor. Mă uit întrebător spre dânsul, nedumerit într-un fel, de ce ţine o pauză atât de lungă. A întârziat să reacţioneze şi acum caută înfrigurat o justificare? Are un lapsus?… Se dă faza reluată cu încetinitorul. Niciun cuvânt. Regizorul de la pupitrul carului de reportaje reia încă o dată momentul înscrierii şi numai după consumarea episodului repetat, s-ar fi părut, lămuritor, Maslacenko intervine calm, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, dar adresându-se în parte fiecăruia dintre amatorii ce urmăreau meciul la televizor: „Vî znaete, iz etogo ugla nevozmojno zabivat’! Poverte, ia govoriu vam kak vratari… (Ştiţi, din acest unghi, este imposibil să înscrii. Credeţi-mă, v-o spun ca portar…) ” Şi apoi, după încă o scurtă pauză, dar tot atât de semnificativă: „I etim i prekrasen futbol, potomu cito darit nam radost’, kogda sovsem ne ojidaem… (Prin aceasta e sublim fotbalul – ne dăruieşte bucurie când nu o aşteptăm defel!) Nu a numit măcar în acel moment autorul golului (se vedea pe ecran, numele lui apăruse înscris pe tabelul electronic.) Memorabilă lecţie de profesionism! Pentru că, din miile de reportaje, nu o uit nici până azi…

Sper să nu supere pe nimeni sfatul unui păţit: să învăţăm a tăcea în timpul comentariului. Aceasta ar da cel puţin impresia că încercăm să gândim. Înţelegerile adânci ale fotbalului sunt mai greu de atins.
De fapt, nu doar în fotbal, cum mai spuneam…