Încă un rege gol!

…optăm pentru o lume mai bună, fiindcă e prea multă răutate, ură, violenţă în lumea în care trăim
P. Vutcărău, directorul Teatrului „Eugene Ionesco”
(din discursul de la conferinţa de presă de la deschiderea BITEI 2010)

În rândurile care urmează voi relata un caz ieşit din comun care mi s-a întâmplat la 28 mai, în incinta Teatrului Rus „A.P. Cehov”, înaintea prezentării spectacolului „Romeo şi Julietta” al renumitului şi controversatului regizor rus Roman Viktiuk.

Nelly Cozaru, actriţă, regizor, conf. inter., şefa Catedrei Arta actorului a AMTAP, maestru în artă

E ora 19.00, până la începerea spectacolului râvnit mai sunt 30 de minute. La intrarea în holul teatrului – un aflux impresionant de spectatori. Bodyguarzii prezenţi îmi insuflă o stare de tensiune, cu toate că auzisem că la prezentarea din ziua precedentă au existat mai multe locuri libere. Îl sun pe directorul general al teatrului rus, care a oferit scena oaspeţilor moscoviţi, dl Vladimir Iuza (P. Vutcărău s-a referit deseori în presă la colegii de breaslă care i-au mers în întâmpinare şi i-au oferit spaţii de joc contra unor preţuri simbolice, de… aşa e frumos… Doar ne dorim… „o lume mai bună”, aşa cum glăsuieşte motto-ul ediţiei curente a festivalului BITEI „Să învăţăm să fim buni!”). Foarte amabil, dl Iuza îmi spune să îi transmit receptorul plasatoarei de la intrare. Mi se permite să trec. În hol mă văd cu colegi din diverse teatre, schimbăm câteva replici.

Petru Vutcărău m-a tratat ca pe o infractoare

Peste câteva minute, probabil după ce am fost văzută şi prezenţa mea a bulversat te miri ce spirit preocupat de-ale carna… scuze… festivalului, dar, probabil, şi de mine, văd cum plasatoarea, însoţită de un paznic de circa doi metri, străbate accelerat holul spre mine. Undeva în planul doi îi seconda N.I. Aga, administratorul teatrului, căruia i-aş „mulţumi” pentru laşitatea blajină exprimată telefonic. Toţi impacientaţi la maximum. „Guardul” se apropie şi îmi ordonă să părăsesc urgent sala. Îi ţine isonul şi plasatoarea, cam în genul: „Srocino osvobodite pomeşcenie, u nas nerpriiatnosti!”. În scurt timp, apare şi dl Petru Vutcărău (mai târziu am înţeles că venea să verifice executarea propriilor dispoziţii).

Naivă, apelez chiar la el, îl rog să intervină, îl întreb ce se întâmplă. El… dă din umeri… bâiguie ceva, cum că regretă, dar toate biletele sunt vândute… şoptindu-i fals-pacifist cerberului înfuriat gata de atac: „Hai… să nu facem scandal. Hai… las-o”. Peste cinci minute, după ce trioul s-a retras pentru „deliberări”, reapar în aceeaşi formaţie, cu aceeaşi plasatoare absurd combatantă, aidoma Ancăi lui Ceapaev, bruscându-mă deja mai insistent, iar paznicul ţinea una şi bună: „Dl P. Vutcariov, dl P.Vutcariov… Eu, dacă vreţi să ştiţi, şi ministrului, ieri, nu i-am permis”.

Doar cu un an în urmă, îmi amintesc, chiar în aceeaşi perioadă a anului, am fost tratată aici, în acest hol, cu aplauze, zâmbete şi buchete de flori, fiind invitată de catedra pe care o conduc, în calitate de membru al Comisiei de Stat, să evaluez studenţii absolvenţi, promoţia 2009, clasa conf. univ. Silvia Berov. Intervine o lucrătoare din teatru, plasatoare şi ea: „Este o artistă cunoscută. De ce nu-i daţi pace?”. De data asta, P. Vutcărău tace. Probabil se gândea la „o lume mai bună”, la colegialitate, la susţinere sau… la motivele jenante care îl făceau totuşi să nu-mi dea pace. Vă mai aduceţi aminte de campania iniţiată de P. Vutcărău „1 leu pentru Teatrul Ionesco”? N-a reuşit să mă susţină măcar preţ de 1 leu, chiar dacă a pus preţul unui bilet de intrare 600–800 de lei!

Nu ştiu de ce tergiversează bunul meu coleg să intervină prompt, definitiv. Poate a uitat că sunt actriţă, că am fost în echipa fondatoare, care a dat naştere Teatrului „Eugene Ionesco”, acum în sărbătoare; că am fost colegi de facultate, că am străbătut împreună mii şi mii de km în turnee mari şi mici. O fi uitat că, acum doi ani, mi-a cerut spectacolul „Monoloagele Vaginului” să-l… donez Teatrului „Ionesco”, că sunt şefa Catedrei Arta actorului din cadrul Facultăţii Arte Dramatice şi Management Artistic de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde studiază mulţi tineri talentaţi, unii dintre ei ajungând chiar în trupa Teatrului „E. Ionesco”.

O fi uitat că am fost după el, Petru, cea care m-am învrednicit de un premiu în România în cadrul Festivalului Naţional „I.L. Caragiale”, în 1996. Eu însă îmi amintesc că, în loc de felicitare, P. Vutcărău mi-a adresat câteva cuvinte cu voce stinsă: „Ce… ai ajuns şi tu?…”. Îl rugasem atunci: „Petru, trebuie să plec la Iaşi să îmi ridic premiul, s-ar putea ca o zi să nu-mi ajungă”. „Nu vreau să ştiu nimic”, mi-a răspuns bosumflat. „Poimâine, să-mi fii la repetiţie, altfel…” Nu era nevoie să arunce o ocheadă spre uşă, ştiam ce cuvânt urmează: uşa… şi replica: „Acolo, dincolo de uşă, sunt atâtea şi atâtea care vor să îţi ocupe locul!”.
O fi uitat că, cu câteva zile în urmă, îmi ceruse studenţii ca să lucreze voluntari la festival şi eu pornisem să fac schimbări în programul sesiunii şi în cel de discuţii cu discipolii mei de la anul I ATC, sperând la nişte invitaţii. Cum să-mi ceară acum biletul dacă nu mi l-a oferit nici mie, nici decanului facultăţii, atât la ediţia prezentă, cât şi la ediţiile trecute?
O fi uitat că, cu ceva timp în urmă, ne-a adunat pe toţi foştii colegi, chemâdu-ne să revenim la TEI (mie mi-a arătat şi masa de machiaj care este liberă şi mă aşteaptă, cică), zicându-ne că este gata să stea în genunchi în faţa fiecăruia dintre noi pentru a cere iertare pentru toate câte ni le-a pricinuit în numele unui efort de a ne uni încă o dată în această viaţă! Ca să restabilim „Cântăreaţa cheală”, „Regele moare” şi alte spectacole. O fi uitat astea, dar să nu trimită străjeri după mine, ca după o infractoare.

Nu accept să fiu înjosită

Peste o zi după revoltătorul incident, l-am întâlnit pe Petru în faţa Filarmonicii Naţionale şi l-am întrebat ce s-a întâmplat, de fapt, în holul Teatrului Rus „Cehov”. La urma urmei, fac parte din lumea teatrală de la noi. Sunt angajată cu carte de muncă la Academia de Arte, subordonată Ministerului Culturii – susţinător financiar important al acestei ediţii a BITEI. „Pentru cine faci acest festival, dacă nu şi pentru oamenii de cultură?”, îl întreb. „Cine ţi-a spus că pentru oamenii de cultură?”, îmi răspunde. „Unde scrie că pentru ei? Nimeni nu dă niciun ban!” Mă uit nedumerită la obsedanta lui foame de bani.

O ţine una şi bună pe parcursul multor ani… Îmi vine să îl întreb: „Dar primăria municipală şi guvernul acestui stat? Din al cărui buget exişti? Oare impozitele cetăţenilor acestei ţări nu au oferit susţinere festivalului?”. Dacă eu, ca om de cultură, nu aparţin target-ului activităţii teatrale a unui director de festival teatral, atunci cine îi aparţine? Acelaşi public teatral vedeam la fiecare spectacol. Atunci de ce anume eu am fost exclusă? Doar pentru plăcerea de a mă înjosi? Trebuia să îi cumpăr cumva bunăvoinţa lui Petru Vutcărău? De ce voluntarismul lui ofuscat s-ar opri la mine? De ce să nu se dezvolte până la a exclude din publicul spectator actorii, regizorii, criticii de teatru, studenţii? Evident, sala ar fi mai goală!

Precum e gol cel care abuzează de frontispiciul BITEI şi de numele lui Eugene Ionesco, în scopul de a ne umili, de a-şi pune nişte prişniţe pe sâcâitoarele sale tulburări de personalitate sau pentru alte chestii pidosnice? Ar fi mai demn să renunţi la ţâţa bugetară, să-ţi faci un teatru particular şi, atunci, savurează-ţi nestăvilit puterea şi gloria. Pe contul şi cu riscul propriu.
În continuare vreau să citez dintr-un interviu în prag de festival (Flux, din 07 mai 2010 ). Spune P.Vutcărău acolo: Noi acceptăm condiţia de „artist moldovan” minţit şi umilit pentru că nu avem alternativă. Este umilitor, este ruşinos, dar asta e realitatea, anume asta este condiţia artistului la noi. În lumea civilizată însă, domnii mei, statutul artistului este cu totul altul, or, noi trebuie să recunoaştem că lumea noastră este o lume primitivă, înapoiată, incultă.

Ei uite, domnul meu, ca să nu accept statutul pe care îl am, conform acestor spuse, am scris aceste rânduri. Neîmpăcată cu umilinţa cu care m-ai maculat, de care am avut parte (eu şi mulţi alţi colegi de ai noştri) din abundenţă în teatrul tău în colaborarea cu tine.

Câtă salubritate şi “nobleţe” profesională şi umană depozitează un colectiv teatral pe care îl conduci şi din care au migrat de-a lungul anilor umătorii artişti: Gheorghe Grâu, Radu Constantin, Zina Zmeu, Elvira Platon, Luminiţa Tulgara, Valentrin Todercan, Emil Gaju, Elena Chioibaş, Andrei Moşoi, Angela Sochircă, Andrei Sochircă, Val Butnaru, Boris Cremene, Valentin Zorilă, Sandu Cozub, Deonisie Cosisceanu, Margareta Pântea, Alina Ţurcanu, Mihaela Damian, Petru Oistric, Oxana Bucuci, Răzvan Paveliu, Valeriu Pahomi, Gheorghe Butucea, Larisa Măntăluţă, Zinaida Plămădeală, Doriana Talmazan, Larisa Turea, Nicoleta Esinencu…

Pe toţi cei care te-au părăsit îi uneşte amintirea unei încropiri fetide înjositoare cu accese de furie care îţi poartă semnătura firii tale. Cât de elegant ştiai să ne ameninţi, să ne intimidezi: „ nu-ţi place – uşa e deschisă”, acesta a fost aportul tău de-a lungul anilor spre „o lume mai bună”.

La final, aduc un citat: …..clădirea aceasta este putredă şi seamănă, mai degrabă, cu o femeie care s-a fardat, şi-a dat buzele cu ruj, dar ascunde boli serioase în interiorul ei, – cităm din acelaşi interviu, la care am mai făcut referire. Uite, stimate P.Vutcărău, parcă ai vorbit despre tine, vorbind despre clădirea în care te afli, faci festivaluri internaţionale cu prietenii pe unde ai montat sau unde visezi să montezi, dar ascunzi boli serioase de caracter şi de personalitate, doar aşa pot lămuri acel gest al tău când m-ai înşfăcat de haină în faţa Filarmonicii şi m-ai izbit, atunci când te-am întrebat civilizat şi calm : pentru cine faci acest festival?

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău