Înainte de Podul de Flori, a fost „Maria Mirabela”

Central_IonPopescu-Gopo_02211043Există întîlniri deşteptătoare, jaloane, marcaje în devenire: pe uriaşul Gopo mi l-a prezentat, la Chişinău, bunul meu prieten Pavel Bălan, pe cînd porniseră a urni din loc carul lui Stan Păţitul (cenzura mirosise subversiunea chiar din titlu). Hidalgo, etern îndrăgostit de viaţă, a răsărit semeţ în dreptul inimii noastre cu Scurtă istorie (Palme d’Or la Cannes, 1957, primul film românesc premiat), cu Dacă-aş fi Harap Alb, Paşi spre lună şi, bien sûr, cu Maria Mirabela, şi cea dintîi, şi cea de pe urmă cu sigla studioului Moldova Film. „Copiii zădără cîinii, poeţii – moartea“, scria, în versul dedicat lui Gopo, Grig Vieru. Uns cu mirul cuvintelor şi al imaginilor potrivite, zorea să le facă pe toate – prin ce supărase Moartea acest copilandru sincer şi jovial? Prin vitalitatea-i molipsitoare, imaginaţia lui bulgakoviană, mulţimea proiectelor de viitor („Am idei, zicea, de ajuns şi de rămas pentru încă 20 de ani“; l-am crezut pe cuvînt, întrebările pe care dorisem să i le pun atunci, în 1988-’89, le-am lăsat pe mai tîrziu), umoru-i subtil, autoironia şi nedisimulata bunăvoinţă?

Vestea morţii sale, pe 29 noiembrie 1989, a căzut ca un trăsnet: ca ieri trecuse pe la redacţie (la revista Moldova, unde-mi ispăşeam atunci soroculserviciu), învăluindu-ne cu zîmbetul: o tipografie din Chişinău se oferise să-i editeze monumentalul Dicţionar al cinematografiei în imagini, 1.400 de pagini; la revistă urma un amplu interviu (a apărut post-mortem); cu sîrg de caligraf, din alte vremi, migălea un eseu despre Ion Creangă (marea lui pasiune, oarecum neaşteptată la un citadin); cu paşi de melc (dar avansa), Noua tactică, filmul pe care-l turna la Chişinău (naveta între oraşul lui Bucur şi urbea de pe Bîc îl ostenea peste seamă, dar nu se plîngea), pe un scenariu scris împreună cu Mihai Ştefan, după Stan Păţitul… Emana calm olimpian şi, deşi întruchipa o epocă în istoria cinematografiei, n-avea nimic de legendă, nimic din morga şi alura emfatică ale monştrilor sacri: un nevolnic al camerei de filmat şi al creionului bine ascuţit, născătorul celebrului omuleţ, un Saint-Bernard blînd, gata oricînd să le sară în ajutor celor care n-au de unde aştepta salvare (să nu vă şocheze asociaţia zoologică, îi plăcea să zică: „Păi, sîntem doi preşedinţi la mine acasă – eu, preşedintele Uniunii Cineaştilor Români, şi George Washington, pechinezul meu“). Surîsu-i melancolic cucerea pe dată copiii de la 7 la 77 de ani – cei trei copii ai mei nu puteau nicicum crede năprasnica veste, o considerau un truc de cinema, pentru ei, nenea Gopo nu avea moarte…

Pentru Basarabia avea o înţelegere aparte: spre deosebire de atîţia alţii, nu ne-a considerat nicicînd naufragiaţi iremediabili, provinciali handicapaţi cultural. Această nostalgie l-a şi adus la Chişinău, stînd la temelia incredibilului proiect Maria Mirabela, cu creatori de pe ambele maluri ale Prutului. Gopo i-a lansat pe orbita culturală din toată România pe Grigore Vieru şi pe Eugen Doga, în anii ’80, cînd nici păsările nu treceau fără oprelişti Prutul. Basarabia îi era nespus de dragă, făcea parte din fiinţa sa: „Pînă la şapte ani – îşi amintea –, m-a crescut Dunea, o basarabeancă, şi cînd m-au dus la şcoală, mai să nu fiu admis din cauza accentului; tata s-a înfuriat şi a luat asupra-i educaţia de mai departe“. Îmi vorbea de gustul strugurilor din podgoriile coloniei elveţiene Şaba, de sub Cetatea Albă, cutreierate în copilărie, de parfumul străduţelor chişinăuene. Îi era dragă clădirea fostei bănci municipale (astăzi, Sala cu Orgă), unde fusese funcţionară, în interbelic, mama lui. Acolo, călare pe unul dintre leii străjuind intrarea, făcîndu-ne un discret adio cu pălăria, l-a şi surprins obiectivul lui Pavel Bălan – e ultima poză din viaţa lui şi, deşi era o zi cu mult soare, negativul e întunecat, de parcă umbra morţii luneca deja în preajmă. Vorbeam cîndva despre exodul numelor mari ale culturii noastre, despre absenţa unui institut al memoriei culturale: ne pleacă personalităţile în şir indian, atîtea rămîn nespuse şi nescrise, ne alegem doar cu regrete sterile.

Acum, la ce ne-ar servi părerile de rău – gîndesc cît am pierdut nefilmîndu-i, neascultîndu- i atît cît s-ar fi putut pe Aureliu Busuioc, Igor Vieru, Emil Loteanu, Glebus Sainciuc, Nicolae Sulac, Dumitru Matcovschi. Ion Popescu Gopo, o vastă cultură enciclopedică, din stirpea marilor cărturari, ar fi ţinut prelegeri de neuitat despre arta cea adevărată, eliberată de prejudicii şi de pietrele de moară ale angajării de moment. Gopo avea forţa de a se scutura de puricături neînsemnate: „Știi – mi-a zis într-un moment de sinceritate –, m-am opus cît s-a putut. Nu i-am acceptat în filmele mele pe marele conducător, şi nici pe ea“. Era în 1989, cu mult înainte de evenimentele de la Timişoara.

Avea la inimă Basarabia, deşi – la ce am mai ascunde-o? – nu întotdeauna l-a bucurat. I-am citit, nu o dată, mîhnirea pe chip în lunile ce le-a petrecut la Chișinău. După o gălăgioasă şedinţă a consiliului artistic de la Studioul Moldova Film, a zis aşa, într-o doară: „Aveţi buni băieţi aici, la Chişinău, m-am convins. Dar aveţi şi din cei care i-ar lipi braţe lui Venus din Milo“. Negru tăciune după probele actoriceşti pentru film, treierînd oastea comedianţilor basarabeni, şi-a dat seama că nu poate angaja pe nimeni. Abia găsindu-i pe Constantin Adam şi Petru Vutcărău şi-a mai descreţit fruntea. Nu era la prima sa colaborare cu actorii noştri, cunoştea la perfecţie arta colaborării rodnice, ştia să valorifice, să pună în lumină virtuţile echipei de pe platou. Era mulţumit de cei cu care a lucrat la Maria Mirabela 1 și 2, de Grigore Grigoriu şi Elena Zaiţeva. „Doamna Zaiţeva, întreb, a învăţat româneşte?“ „Nu, zice, dar a rostit exact cum trebuia. Chiar dacă avea accent.“

Larisa TUREA

după Observator Cultural