În Turnul Eiffel, cu bunicii Vengher

„Ni se insufla că acolo e numai rău şi rău. Când am călcat şi am văzut cu ochii mei cum trăiesc oamenii acolo, e ceva ce ţine de poveste!…”

bunici parisNăscuţi în URSS, unde capitalismul era blamat, iar despre ţările de dincolo de cortină se povesteau tot soiul de legende, mulţi dintre bunicii noştri, care nu au avut posibilitatea să călătorească, anul acesta, după liberalizarea regimului de vize pentru moldoveni, au păşit pentru prima oară pe pământ european. Unii, nici după câteva luni de când s-au întors acasă, nu găsesc cuvinte pentru a descrie „frumuseţea de dincolo”, nici nu-şi pot ascunde mâhnirea că o viaţă au fost minţiţi de sistemul care, au înţeles ei, i-a lăsat „cu câteva sute de ani în urmă” şi au pus umărul o viaţă la crearea unei lumi departe de perfecţiune.

Ion şi EfimiaVengher sunt o familie de profesori pensionari din s. Fârlădeni, raionul Căuşeni. Şi-au perfectat paşapoartele biometrice imediat după liberalizarea regimului de vize pentru a-şi vizita copiii în Franţa. Ion Vengher a muncit profesor 38 de ani, dintre care 24 a deţinut funcţia de director al Gimnaziului din Fârlădeni. La începutul anilor 2000, a vizitat România, oraşele Iaşi şi Cluj-Napoca. Până atunci, nu au mai călătorit decât în „oraşele erou”: Leningrad şi Sevastopol, excursii organizate de autorităţile sovietice destinate „fruntaşilor muncii socialiste”.

Una din destinaţii, pe care, slavă Domnului, nu au mai văzut-o, era mausoleul din Moscova, cu trupul mumificat al liderului bolşevic. Chiar dacă după declararea independenţei Republicii Moldova ar fi avut posibilitatea să călătorească, să vadă lumea, salariul de profesor nu le-ar fi fost suficient. „De când am ieşit la pensie stăm mai mult pe acasă, avem grijă de gospodărie. În această vară însă, fiul ne-a invitat să vizităm Parisul. Am mers pentru o săptămână în Franţa, de pe 19 până pe 26 noiembrie. Ne-au întâmpinat la aeroport, era ora opt dimineaţa. Fiul locuieşte la circa 40 km de Paris. Până acolo, ne-am deplasat cu maşina. Era o mare curăţenie şi o arhitectură impresionantă”, spune bărbatul.

Mândrie de bunici

În Franţa, bunicii erau aşteptaţi de doi nepoţi, Nichita, elev la şcoala primară, şi Ion, care frecventează creşa. În zilele următoare, chiar dacă se înţeleg mai greu în română, bunicul şi-a însoţit nepotul la şcoală, iar bunica, l-a însoţit pe micuţ la creşă. „Acolo nu e ca la noi, la poartă stă un profesor, ia în primire copilul, iar după ore iese împreună cu elevii la poartă şi îi dă în primire părinţilor. În timpul orelor, nimeni nu are dreptul să intre în şcoală decât personalul de acolo”, povesteşte nea Ion. În penultima zi, a ţinut să facă o fotografie cu copilul şi profesorul în faţa şcolii. „Îmi părea rău că nu înţeleg limba, că l-aş mai fi întrebat câte ceva”, spune el. La rândul ei, Efimia Vengher s-a arătat impresionată de creşă, o instituţie „caldă, luminoasă şi deosebită”.

Pe străzile Parisului

A două zi au mers la Paris. „Nici n-am visat că voi ajunge tocmai la Paris, unul dintre cele mai mari şi mai frumoase oraşe din lume! Am mers mult pe jos. Căci acolo nu poţi parca maşina unde vrei, ci doar în locuri speciale. Am urcat în Turnul Eiffel. Ni s-a oferit o privelişte ca în filme, extraordinar de frumoasă. Multă lume! Aveam impresia că mă aflam într-o poveste”, mai spune fostul director de şcoală.

Au fost impresionaţi de arhitectura deosebită, de gardurile vii. “Acolo nu vezi garduri înalte de piatră ca la noi, nici porţi din astea mari, ci garduri verzi şi o portiţă mică la intrare şi omul se simte în siguranţă”, subliniază pensionarul. „În magazine, dar şi la piaţă, îţi alegi fructele şi legumele pe care le vrei, nu ca la noi, vezi una, dar ţi se bagă altceva în sacoşe şi încă vânzătoarea se oţărăşte ca nu cumva să-ţi vie în cap să alegi, ci să iei totul laolaltă”, spune doamna Efimia.

Au vizitat şi locul de muncă al fiului lor, Iurie, absolvent al Universităţii Tehnice, lucrează în domeniul construcţiilor. Patronul s-a dovedit a fi un om simplu şi amabil. Au văzut şi parcuri frumoase. „Nu vezi un chiştoc ori o hârtie pe drum”, mai remarcă femeia. Vizita la copii a culminat cu o invitaţie la un restaurant, unde au avut de ales între toate felurile de bucate din produse de mare, inclusiv scoici şi moluşte. Au optat pentru bucate mai apropiate de bucătăria noastră tradiţională.

„Altă ţară, cu toate că am trăit numai aici…”

„Eu, de mic copil, la şcoală, şi cât am fost student la institut, am fost educat în spiritul socialismului, comunismului şi era foarte dificil, ba chiar imposibil să ajungi peste graniţă. Ni se insufla că acolo e numai rău şi rău. Când am călcat şi am văzut cu ochii mei cum trăiesc oamenii acolo, şi cum sunt deserviţi, şi care e atitudinea dintre ei, e ceva de poveste. Câteva sute de ani ne mai trebuie ca să ajungem să trăim şi noi aşa”, afirmă pensionarul.

După o săptămână petrecută la Paris, Aeroportul Internaţional Chişinău încă le-a părut suportabil. „Aeroportul era mai calea-valea, când am ieşit însă de acolo am nimerit parcă în altă lume. Altă ţară, cu toate că am trăit numai aici”, îşi descrie dezamăgirea nea Ion.

Vor mai călători

Soţii Vengher spun că abia acum au înţeles ce înseamnă să călătoreşti. Au o cumnată în Italia, care le descrie locurile frumoase de acolo, le trimite poze. „Dar una e să vezi fotografii şi alta e să vizitezi oraşul la faţa locului”, au concluzionat ei. Pe viitor, şi-au propus să călătorească în Italia, Spania şi Grecia. Bani de-ar fi! Deocamdată, nu se apucă să schimbe răzorul de cartofi pe un gazon, dar oricând sunt gata să le povestească copiilor de la şcoală cât de frumoasă e lumea şi chiar cât de mare le-a fost tristeţea când au înţeles că o viaţă au pus umărul pentru a construi o lume care, până la urmă, au înţeles, e departe, departe de perfecţiune.