În pat cu preotul

ADULTER // Nu m-am uitat că îi preot, l-am luat la ciomăgit cu cea mai groasă nuia pe care o potrivisem pentru o coadă de sapă

Mi-a telefonat acasă într-o duminică şi cu voce răguşită, aproape stinsă, m-a implorat: „Veniţi, vă rog, când puteţi, să vă spun şi eu povestea vieţii mele. Să nu fie cu supărare, aş veni la redacţie, dar sunt bătrân şi îmi e greu să mă pornesc la drum pe vreme de iarnă. Vă rog frumos. N-o să fie degeaba – o torbă de cartofi, un borcănaş cu miere, o să vă şi plătesc drumul”.

În duminica următoare, am plecat la moş Ilie. Zăpada albise satul de la un capăt la altul, ici-colo scârţâia câte o fântână, hornurile scoteau rotocoale de fum. I-am găsit uşor casa, fără a întreba de cineva. Am urcat dealul aşa cum mi-a spus la telefon şi m-am pomenit în faţa casei nu prea mari, cu acoperiş de olane roşii, spălate de vânturi şi ploi. Portiţa era deschisă. Bătrânul mă aştepta la gura sobei, aşezat pe un scăunaş vechi cu trei picioare. Pe masă, într-un colţ, lângă o fotografie îngălbenită de vreme cu două chipuri luminoase pe ea, ardea candela.

„Nu m-am dus azi la biserică, am ştiut că ai să vii mata”, începu moşul după ce îmi răspunse la bineţe. A urmat un schimb de vorbe: „Ce mai faci? Cum o mai duci?”, după care s-a dezlegat desaga cu amintiri şi firul poveştii a prins a se depăna.

Boierul s-a îndrăgostit de ea

Moş Ilie vorbea rar, cu voce ostenită de bătrâneţe, sau poate de suferinţă: „Fac umbră pe pământ din greşeală. Mama nu m-a mângâiat, tata nu m-a îmbrăţişat, nu i-am cunoscut. Din spusele mătuşii care m-a crescut, mama a fost foarte frumoasă, dar săracă. Argăţea la cuconaşul satului, Păvălache, tânăr şi acesta, abia trecut de 30 de ani. Boierul s-a îndrăgostit de ea, însă dragostea n-a ţinut decât o vară. Toamna, Păvălache s-a însurat cu una bogată, uitând de mama pentru totdeauna, însă dragostea pentru Păvălache ardea în pieptul mamei. Ochii ei îl căutau pentru că mă purta sub inimă. A suferit mult, era tare necăjită când m-a născut. S-a stins de necaz şi durere când încă nu puteam vorbi. Am rămas al nimănui.

Buneii s-au trecut din viaţă de tineri. Fratele mamei avea o casă de copii. Sora ei de abia îşi înjghebase gospodăria şi se zbuciuma cum să iasă deasupra nevoilor cu trei copii mici în jurul mesei. Cum să vă spun?

Pe vremuri, copiii în casele ţăranilor însemnau sărăcie. Cine şi-ar fi dorit o gură în plus la masă? Până la urmă, s-a milostivit această mătuşă de m-a luat şi m-a crescut”.

Am fost tânăr şi am iubit

Afară ningea cu fulgi mari. Moş Ilie se vedea tânăr, cu inima plină de focul dragostei, povestindu-mi despre o primăvară cu flori de cais şi o fată frumoasă cu ochi căprui. „O chema Vasilina. Venise din alt sat la nişte rude la hram şi a ieşit cu ele la joc. Era frumoasă foc, dar nici eu nu eram de lepădat. Mi-a plăcut şi i-am plăcut. Am sărutat-o prima oară într-o livadă de  caişi în floare. Şi livada ceea te îmbăta cu mirosul ei, şi luna era plină, şi inimile noastre ardeau de iubire…

Toată vara ne-am iubit, iar în toamnă ne-am cununat cu jurământ să ne iubim până la adânci bătrâneţi. Ne-a fost greu până când ne-am ridicat casa, da’ pe urmă, toate mergeau ca din apă. Toată săptămâna munceam, duminica ne duceam la biserică, ne mai întâlneam cu prietenii la un pahar.

Trăiam bine şi eram aproape fericiţi. Blândă şi supusă, Vasilina îmi lumina casa ca un soare. Un lucru ne lipsea – nu ne trimitea Dumnezeu copii. Aşa au trecut zece ani.”

I-am tras o mamă de bătaie

La un moment dat, bătrânul s-a întunecat la faţă, a oftat şi, după o pauză de câteva minute, a reluat firul povestei. „Parcă am fost vrednic, dar dacă n-am avut noroc… Într-o zi din săptămâna dinaintea Crăciunului, când m-am întors cu lemne din pădure, am găsit-o pe Vasilina în pat cu preotul. Nu m-am uitat că îi preot, l-am luat la ciomăgit cu cea mai groasă nuia pe care o potrivisem pentru o coadă de sapă. Apoi i-am tras o mamă de bătaie şi nevestei ca s-o ţină minte toată viaţa. Am ţinut cât am ţinut supărare, pe urmă ne-am împăcat, preotul, de ruşine, a plecat din sat şi viaţa noastră a curs în linişte mai departe.

Însă coasta ceea de drac a femeii a rămas. Într-un miez de vară, am prins-o cu un flăcău de vreo 30 de ani într-o căpiţă de fân. De data asta, am bătut-o rău de tot, a zăcut biata de ea vreo lună.

Credeam că va prinde la minte şi se va linişti, că aşa am să o lecuiesc de apucăturile ei. N-a fost să fie. Într-o zi, când eram cu vitele la păscut, a luat câteva lucruri din casă, toţi banii agonisiţi împreună, şi a plecat în lume cu flăcăul. De atunci, n-am mai auzit de ea.

Singur, ruşinat şi necăjit

Am vândut casa şi am plecat în satul vecin. Am cumpărat această căsuţă şi trăiesc aici peste 30 de ani, în vârful dealului, ca un pustnic bătut de vânturi şi ploi. Singur m-am dus vara la câmp, singur m-am întors acasă. Singur mi-am făcut mâncare, singur am mâncat. Singur am petrecut ierni grele, viscole. Singur sărbătoresc Anul Nou şi sunt foarte bucuros când îmi vin colindătorii şi urătorii. Însă cea mai mare bucurie e biserica. Mă mângâi şi cu albinele, şi cu cele câteva orătănii din jurul casei.

Când eram mai în putere, aveam mai multe. Acum, mă rog Domnului să mă ajute să pot avea grijă măcar de acestea şi  pământul din jurul casei. Tare buni cartofi se fac în el, tare bune pere şi cireşe am în grădină! Veniţi la vară şi o să gustaţi.”

O mai aştept pe Vasilina

Până la vară mai este, dacă ajungem cu sănătate, poate gustăm şi din poamele din grădina lui moş Ilie. Mă grăbesc să îl întreb de ce nu s-a recăsătorit în cele peste trei decenii. Cu faţa luminată, bătrânul de 85 de ani mi-a răspuns: „N-am mai întâlnit una ca Vasilina. S-a stins demult dragostea noastră, nu ştiu ce o mai  făcând, pe unde o mai fi biata de ea. Cine ştie dacă mai trăieşte, eu însă n-am linişte. O viaţă întreagă mă gândesc numai la ea. Ziua trăiesc cu amintirile frumoase şi îmi pare rău că am fost un ticălos atunci când am bătut-o aşa de tare, iar noaptea mă porăiesc cu ea prin somn. În ultimul timp, o văd noapte de noapte. Mă trezesc şi nu mai pot adormi. Mă gândesc cu jale la satul în care m-am născut şi la Vasilina mea. Nopţile, mă tot strigă şi îmi spune că n-a fost ea de vină atunci”.

Moş Ilie a rămas pe o clipă gânditor, apoi a continuat: „La urma urmei ce importanţă ar mai avea acum. Poate nu a fost ea de vină şi nici nu-mi mai pasă de-i aşa ori ba. Am iertat-o de mult şi am tot aşteptat-o să vină să-mi deschidă uşa. Dar bătrâneţile m-au troienit şi Vaselina mea n-a mai venit. Tare doresc să o văd înainte de a pleca în liniştea mormântului. Iată de ce te-am rugat pe mata să vii să-ţi spun povestea. Poate că ajunge gazeta pe acolo pe unde se află ea şi îmi dă un semn”.

Moş Ilie s-a întors cu faţa spre candelă, a luat cu mâinile tremurânde poza îngălbenită de vreme şi a atins-o uşor cu buzele, rostind în şoaptă: „Te aştept, Vaselina mea”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.