IN MEMORIAM IGOR CREȚU // „Fără Tine, despletită, vor veni pe lume zorii?” (II)

Prin geam pătrundeau în odaie razele unui soare zgârcit de februarie. Maestrul Igor Crețu schiță un zâmbet trist, apoi clătină ușor din cap și își îndreptă privirea spre un frumos tablou cu crini de pe peretele din fața noastră. Se uita la el ca și cum s-ar fi privit într-o oglindă: „E un cadou pe care mi l-au făcut nepoatele mele de la sora soției, în ziua când am împlinit 75 de ani. Ele sunt ca și fiicele noastre, pentru că nouă nu ne-a dat Dumnezeu copii. Sunt două gemene pictorițe, foarte drăguțe, sunt singurele care mă ajută.

Țin foarte mult  la acest tablou. Nu pot uita cuvintele cu care mi l-au oferit: „Crinii aceștia și-au aplecat frunțile spre pământ încetișor așa ca dumneata. Dar totuși continuă să răspândească lumină și căldură, deși sunt cu capetele plecate. Așa ești și dumneata. Stai mereu aplecat cu fruntea spre pământ, dar continui să răspândești multă lumină și căldură”. Aș vrea ca acest tablou și portretul soției făcut de Sainciuc să se păstreze după plecarea mea din astă lume”.

Două opere de artă într-o perpetuă adorație

A făcut o pauză, apoi s-a ridicat și, sprijinindu-se de pereți, așa se necăjea de 15 ani, a trecut în odaia alăturată. M-a invitat să privesc portretul soției pictat de Gleb Sainciuc. Regretam că nu aveam aparatul de  fotografiat cu mine ca să fotografiez chipul frumos al acestei femei, redat atât de reușit de mâna pictorului. Ne-am așezat. Amintirile curgeau ca dintr-un cuib senin de gânduri. De pe portret ne priveau ochii ei albaștri, foarte expresivi, iar eu parcă îi auzeam și glasul. O cunoscusem în vara lui 2010. Tot în acest apartament. O însoțeam și atunci pe prietena mea și ruda lor, Veronica Chițan (Crețu), care venise să le aducă vești de la rudele din București. Doamna Ana, deși bolnavă, ne-a întâmpinat cu multă căldură. Își ascundea suferința. Era o personalitate copleșitoare, de-o bonomie cuceritoare. Avea o voce caldă, plină de armonie… Peste un an, în octombrie, 2011, Dumnezeu a luat-o la El…

La această parte a poveștii,vrăjitorul cuvintelor a adăugat: „Portretul m-a fascinat întotdeauna. De fiecare dată când îl privesc îmi transmite niște senzații care nu pot fi redate prin cuvinte… Mi-e atât de dor de ea, mi-e dor și-mi lipsește mult…”.  După câteva minute de tăcere, ca trezit din visare, a schimbat registrul: „Când eram elev la liceu, am mers la București unde învăța soră-mea Ala, mai mare cu doi ani decât mine. M-a luat la o ghicitoare. Era anul 1938. Au mers cu noi și prietenele ei, fiicele profesorului Negrescu, două fete de-o frumusețe rară, care făceau furori prin București. După ce le-a ghicit fetelor, ghicitoarea zise: „Dar dumneata, tinere, nu vrei să știi ce te așteaptă?”.  I-am răspuns că nu cred în ghicitori, dar ea  a insistat: „Îți ghicesc fără bani și, dacă se va întâmpla să am dreptate, să-mi spui mai târziu”. Din politețe, am acceptat. Și ea mi-a spus că o să slujesc în două armate, că o să fiu ofițer în armată și în război, că o să întâlnesc o dragoste mare venită de departe, că o să am viață lungă, dar o să trec prin multe greutăți… În sfârșit, mi-a povestit de tot viitorul meu. De necrezut! Dar s-au împlinit toate prezicerile ei, cuvânt cu cuvânt…”

Absolut lucid la 90 de ani, vrăjitor al cuvintelor

Și tot așa, dând frâu liber amintirilor, cu blândețe și eleganță, mi-a tot povestit cum au evoluat lucrurile între el și aleasa inimii sale timp de 66 de ani. Cum își dăruiau tot ce aveau mai frumos și mai adânc în ei. Cât de greu și de groaznic le-a fost în anii 1947-1948, când deveniseră muritori de foame, când soția plecase de la Ministerul Culturii și cu greu își găsise un loc modest de muncă, cel de secretară-dactilografă, lucru pe care l-a făcut toată viața. Cum îi dedica poezii soției, cum își începuse activitatea ca scriitor, ca poet. Dar poemele pe care le scria nu se potriveau cu regimul. Și când a văzut că cei de la partid umblă după acele versuri și erau în pericol cei dragi, a ars cea mai mare parte din ele. O parte a rămas la sora lui, care locuia în România, și s-au salvat.

Așa s-a retras în traduceri și a devenit un mare traducător. Mi-a citit cu voce de actor din acele versuri și în special din cele dedicate soției. Însuflețit, mi-a povestit de cenaclurile pe care le organiza împreună cu soția în casa lor. Apoi mi-a vorbit despre arta traducerii, citindu-mi din Robert Burns, despre cât de mult l-a ajutat soția în această muncă deloc ușoară și cum s-au ajutat ei singuri: „Cu ajutorul soţiei am făcut multe lucruri pe care nu eram în stare să le fac singur. Ea m-a ajutat foarte mult în traduceri, era un intelectual profund, citea extraordinar de mult. Doamne! Dacă ai ști dumneata ce adânc intelectual era! Caracteriza  scriitorii extraordinar. Citise toată literatura clasică rusă și universală, creația lui Druță, Vieru… Emana o energie pe care nici până azi nu mi-o pot explica. Acum, când nu mai este, m-am epuizat total. Am devenit singur şi toate bolile pe care le aveam înainte au reapărut. Ce să vă spun? În ultimii ani am rămas oarecum izolat. De fapt, m-am izolat  singur, eram amândoi bolnavi şi nu aveam timp să mă ocup de problemele mele literare. Am lucruri începute pe care nu le-am terminat. Multe am de făcut şi multe am de spus.

Am câteva probleme la care trebuie să răspund înainte de data în care mi-o suna ceasul. Dar acum nu sunt în stare. Trăiesc în absolută singurătate, lipsă totală de orizonturi. Dacă era ea lângă mine, era altceva. Ana a avut o energie şi o dragoste de viaţă nemaipomenită a fost extraordinar de optimistă. Îşi trăia zilele cu o putere şi o energie, care mi se transmitea şi mie. Ea a trecut printr-un foc straşnic de iad, prin toate bolile pe care le avea, ca să se ridice deasupra de nu mai ştiu câte ori. S-a salvat pentru că avea o tărie de caracter ieşită din comun şi trăia cu bucuriile şi necazurile celor din jur. În situaţia, când bolile au dat năvală peste noi, făceam lucru de jertfă amândoi. Fiecare gest al unuia pentru celălalt ne făcea să gustăm cu şi mai multă intensitate bucuria interioară. Noi n-am făcut ceea ce au făcut majoritatea colegilor scriitori, să ne obişnuim şi să admitem situaţia aşa cum este.

Am simţit întotdeauna în preajma noastră un val de energie pozitivă şi am înţeles că nu intelectul nostru ne ajută să ieşim din situaţii, dar ceva mai mult, care este legat de Dumnezeu.

O să vă povestesc numai un singur caz, cel mai proaspăt. Eu nu am deloc putere. De 15 ani nu mai pot merge pe propriile picioare, decât sprijinindu-mă de pereţi. În ultimele ei luni de viaţă eram foarte slab. Trebuia să fac multe lucruri pe care ea nu le făcea. A căzut de câteva ori, a avut comoţie cerebrală. Cu puterea ei de viaţă şi-a revenit absolut total. Dar s-a întâmplat că a căzut ultima dată în bucătărie. Eu eram lângă ea. Îi era foarte frig şi mă ruga să-i dau ceva să se învelească. Şi am ajuns la un moment de exasperare, că nu mai ştiam ce să fac. Am încercat să o ridic o dată, de două ori. Era grea, nu puteam. Şi, în exasperarea ceea, am apucat-o de capot şi am ridicat-o în sus cu o putere care mi-o venit nu ştiu de unde. Am aşezat-o pe scaun, iar de acolo am dus-o pe pat. E vorba, cred, de un fenomen sau de perceperea divinului din afară cu divinul din noi. Mai citisem prin cărţi, mai auzisem despre astfel de minuni şi judecam lucrurile prin prisma altora până nu le-am trecut prin sufletele noastre de nenumărate ori pe parcursul vieţii. În cei 66 de ani de viață în comun nu a fost niciodată ceva care să ne contrapună în aspect sufletesc. Sufleteşte, noi nu avem nimic de imputat nici unul faţă de altul, nici faţă de cei dragi nouă, nici faţă de lumea ceea din jur a scriitorilor, cărora le-am ajutat şi cu care am avut întotdeauna până azi o libertate sufletească. Noi am trăit o lume a noastră, pe care ne-am creat-o, punându-ne sufletele în ascultare. În casa noastră nu s-a vorbit niciodată despre răzbunare. Şi am putut să ne dovedim că ne înţelegem nu numai cu mintea şi cu spiritul, ci cu întreaga fiinţă. Trăiam unul pentru altul şi abia acum mi-am dat seama când ea nu mai este.”

12.II.2012

P.S. Ana s-a născut cu trei luni mai devreme decât Igor – în decembrie, 1921 în familia numeroasă a morarului unui sătuc de lângă Irkutsk, Rusia. A decedat în octombrie 2011. Igor Crețu s-a născut în martie 1922 în satul Vladimirești, comuna Găvănoasa, județul Cahul, în familia intelectualilor Vera și Constantin Crețu, descendent din Munții Făgărașului, de trei ori senator în Parlamentul României. A trecut la Domnul marele cărturar pe 24 februarie, a.c.

LUMINOASĂ SĂ LE FIE AMINTIREA!

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)