În memoria lui Teodor Cibotaru

central_photo-11În aceste zile, s-a împlinit un centenar de la naşterea lui Teodor Cibotaru, născut pe 14 martie 1914 în localitatea Strâmba, județul Bălți, Basarabia. De fapt, el ar fi spus că s-a născut român, pe pământ românesc, şi că a rămas până la urmă român.

Am trăit alături de bunelul meu până la zece ani, după care am plecat în străinătate. El m-a învățat să scriu şi să citesc în română, să pronunț corect sunetul „T” și să citesc poeziile lui Eminescu. Când m-am întors la Chişinău ca să-l petrec în ultimele lui clipe acum 14 ani, am găsit scrisorile pe care i le trimisesem cu corectări: erau greşelile mele de română. Ca și cum ar fi știut că, într-o zi, voi reciti aceste scrisori ca o marcă a inculturii mele, ca o necunoaştere a limbii române. Era un semn al spiritului său pedagogic, ceea ce, de fapt, nu e de mirare: era istoric al pedagogiei. După ce a făcut la Moscova un doctorat în istoria pedagogiei, a lucrat 40 de ani la Chişinău la Institutul de cercetări în domeniul pedagogiei, până în anii ’90. A publicat mai multe cărți, printre care ultima lui carte, Antologia gândirii pedagogice din Moldova.

El a fost însă nu numai un om de ştiință. Din cea mai fragedă tinerețe până în ultimii ani ai vieții sale, s-a angajat politic cu pasiune și curaj. Deși pozițiile sale politice s-au schimbat adânc, de la comunism utopic până la o dezavuare radicală a comunismului întruchipat de Uniunea Sovietică, spiritul lui întreg și însetat de dreptate a rămas mereu acelaşi.

Episodul care mi s-a întipărit în minte și care pare prea frumos ca să fie adevărat a avut loc în ultimii ani ai conducerii lui Stalin. Pe atunci bunelul era de mai mulți ani deputat din partea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. La ordinul KGB-ului, în jur de 50 de familii din satul lui urmau să fie deportate fiindcă refuzau să intre în kolhoz. Bunelul s-a dus atunci la Moscova și, în calitatea lui de deputat, s-a opus acestui ordin, gest după care ordinul a fost amânat.

Aceste familii nu au mai fost deportate niciodată. Bunelul meu a fost însă dat afară din partid și urma să fie executat la sfârșitul mandatului său de deputat. Ceea ce nu s-a întâmplat fiindcă exact atunci a murit Stalin și represiunile au fost oprite, cel puțin în formele lor cele mai sângeroase. Era oare conştient bunelul că îşi riscă viața? Niciodată nu voi ști. Însă faptul rămâne: a fost unicul care s-a opus acestei deportări. „Nu vă înțeleg, Fiodor Fiodorovich”, i-a spus Brejnev, pe atunci primul-secretar de partid al Moldovei. Probabil că mulți nu-l înțelegeau, fiindcă mulți se supuneau orbeşte ideologiei din acea epocă.

Mulți ani mai târziu, când Transnistria a fost ocupată de către armata rusă în 1991, bunelul ne-a spus: „Dacă aş fi mai tânăr, aș lupta cu ceilalți”. Din păcate, nu putea decât să privească cu inima frântă a doua rupere de la Patria-Mamă.

Eu m-am născut în 1985. Au trecut câteva generații și Patria-Mamă, care pentru bunelul meu a însemnat România, nu mai are pentru mine același sens viu. Însă dacă particip astăzi la manifestările comunității de moldoveni de la Paris, dacă dansez hora îmbrăcată în ie, deşi nu întotdeauna nimeresc în ritm, dacă în fine sunt mândră că sunt din Moldova, e datorită lui.

Veronica Cibotaru