În loc de Post-scriptum

Din Basarabia, în ciuda agitaţiei mesianice a zeci de tiparniţe, a fost exilat fenomenul cultural.

O carte bună, specială, aparte, insolită, paradoxală, indiferent de nume – deşi aici consistă, în fond, magia fenomenului –, de CV, de „biblioteci alexandrine” mistuite în văpaia nesaţiului intelectual, de anvergura prestidigitaţiei textuale şi aspiraţia enunţului epic, nu se poate institui drept cap de afiş, drept „turn de control” pe teritoriul aglomerat şi incert al pieţei editoriale autohtone.

Or, incapacitatea unui sociu de a-şi făuri, de a-şi decreta idoli – nu induşi meticulos de mass-media, în urma nesfîrşitelor şi lipsitelor de substanţă şi forţă înnoitoare expertize colocviale analist-politice – este semnul unei „frăgezimi” îngrijorătoare a spiritului, a unei derutante pruncii civilizaţionale.

Este exact sensul invers al tezei biblice de a nu-ţi face chip cioplit.

În cultură, „chipul cioplit” este indicatorul real al apetenţei publicului pentru fenomenul cultural validat şi exponenţial, capabil şi obligat a se deschide în universalitate. Reprezentîndu-ne şi certificîndu-ne deopotrivă în lumea marilor realizări ale spiritului.

Aşadar, a putea, a vrea, a şti, a fi pregătit să institui borne impunătoare în materie de cultură este semnul capacităţii de a cuprinde, într-un final, adevărul biblic, căci numai acei care au ştiut să guste un fapt, un eveniment, un fenomen, o epocă, să se adîncească în miezul, în inima de taină a unei creaţii vor înţelege să urce către izvorul negrăit a tot ce mişcă şi cuvîntează.

În materie de carte, avurăm mai multe revelaţii, presupun, în ultimii ani. Dar, pentru că piaţa de carte la noi, în sensul capitalist, consacrat, lipseşte cu desăvîrşire şi pentru că evenimentul (zis) cultural este apanajul clanurilor cuplate la resursele instituţiilor de profil, plus la care lipseşte completamente un pachet de criterii rezonabil ordonatoare, cînd valul de producţie amalgamată s-ar compartimenta cît de cît mulţumitor, fără a produce derapaje axiologice jenante – specialitate a casei, de altfel –, ne ghidăm în marea de volume mici şi mari mai mult pe baza unor sugestii, dacă nu zvonuri mai mult sau mai puţin credibile. Şi pe cunoaşterea, fireşte, a autorilor. Pentru că, atunci cînd se ştie, dacă se ştie, de burduf, se va merge altfel – liniştit – şi la brînză, parafrazăm, iată, o spusă populară.

„Ţesut viu, 10×10”, ed. Cartier, 2011, de Galaicu-Păun este genul de carte a cărei absenţă se face simţită nu doar pe durata scrierii sale – mai cu seamă dacă eşti la curent cu procesul; îi aştepţi apariţia ca pe o dezlegare de vrăji într-un context sufocat de acreli şi de veleităţi, dînd semne de nerăbdare ca la întîrzierea unui oracol, a unei Pythia, a unei teoreme în care se va opera negreşit sinteza concludentă a deceniilor, a epocii pe care le cunoşti familiar. Şi nu.

„Carte albă a ceea ce-ar fi fost dacă ar fi să fie altfel decît a fost”, susţine autorul, noi însă replicăm că, se pare, altfel nici nu putea fi dacă a fost să fie anume aşa.

Nu-mi imaginez, pentru moment, o altă carte, o altă luare a pulsului, doctă, savantă, ceremonioasă, ludică, uneori frizînd blasfemia, totuşi spăsită, în conştiinţa unei misiuni imposibile, acestor epoci halucinante în contradicţia şi asemănarea lor ca şi cum milenară, pe care le-am străbătut în mai puţin de un secol.

De la „Родина-мать зовет!” la tablouri de Chirico, de la Eva interpelîndu-l cochet-frivol pe Adam despre noaptea de dragoste la hagiografia bunicăi şi dezmăţul carnal al unei irepresibile, în ciuda anilor, pubertăţi, cînd carnea disperată nu mai află răspuns în carnea propriu-zisă.

Un spectacol imens, năucitor prin amploarea decretată a spectrului istoric şi funciar, o capacitate unică de organizare a materialului rebel prin însăşi diversitatea şi antiteticul său, o forţă dramatică şi de admirat în a struni august veleităţile inflamate ale scriitorului (zis) de provincie – sindrom care-i îmbolnăveşte la noi pe-atîţia şi-atîţia, pricopsiţi cu emblemă, fără substanţă şi paradigmă, însă –, tragismul subiacent, dînd fiori, reducînd la tăcere, al unuia care, în entuziasmul fluctuant al publicului, ştie că n-a fost nimic dacă nu e şi o mare pată de sînge în loc de Post-scriptum sau pînă la acesta, ba chiar se pare că… mult pînă la.

Dacă textele în speţă nu sunt un explicit Post-scriptum în finalitatea petei de sînge care vorbeşte.

Ghenadie Postolachi

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău