„În interacţiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, ca în politică”

Interviu cu Leo Butnaru, Premiul pentru traducere pe 2011 al Uniunii Scriitorilor din Moldova

 

– Stimate Leo Butnaru, juriul USM v-a acordat Premiul pentru traducere pe 2011 pentru volumele „Avangarda. Jertfa gulagului” şi „Avangarda rusă. Dramaturgie”. Cum aţi reuşit să editaţi două volume într-un singur an? Aţi tradus non-stop?

 

În realitate, este rezultatul plural nu al traducerii non-stop, ci al unei preocupări permanente faţă de fascinanta fenomenologie a avangardismului, în general, şi mai specializat, să zic, faţă de cel rus în întregul lui spectru de manifestări – genuri, curente, şcoli, metode, stimulente întru reînnoirea stilistică, plastică a artelor. Precum alte antologii de poezie – cea intitulată chiar „Avangarda rusă. Poezie” sau „100 de poeţi ai avangardei ruse”, editate, respectiv, la Iaşi şi Constanţa, şi „Avangarda – jertfa Gulagului” a apărut ca proiect, ca viziune în amplul proces de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, care va include circa 230 de autori. Iar crestomaţia de dramaturgie vine în contextul altor antologii pe care le-am publicat – cea de proză/ teatru şi cea de manifeste avangardiste, aceasta apărând chiar anul acesta la editura „Tracus Arte” din Bucureşti.

 

– Aţi avut de tradus şi cuvinte intraductibile. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Ce echivalente în română le-aţi găsit?

 

Mi-ar fi greu să le rechem din miile de pagini pe care le-am românizat, în volume colective sau de autor, însă unele îmi vin în minte fără efort. De exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionîh a izvodit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea românească de „verbocreaţie”. Tot Krucionîh zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”. De multe ori însă recurg la parafrază sau explicaţii de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arşiţei./  Învăzată cu palmieri), dar şi cu explicaţia că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi…

 

– Ce înseamnă, pentru Dvs. personal, discursul literaturocreator?

 

La vârsta şi experienţa pe care le am, aş vrea să cred că nu mai sună emfatic spusa că ceea ce întrebi ar însemna tocmai verbul întrupat în destin. E căutare de forme determinate pentru un conţinut sau altul; e concretizare, prin prezenţă entropică, a conştiinţei şi spiritului tău. Altfel spus, e aici o convergenţă, o sinteză întru unitatea antropicului cu entropicul.

 

– Mulţi dintre scriitorii avangardei ruse au devenit victime ale stalinismului. Viaţa lor din Gulag se regăseşte în opera lor? Cât de dificil e să scrii despre autori împuşcaţi de bolşevici?

 

Cu puţine excepţii şi unele vagi nuanţe de subtext, n-aş putea spune că viaţa acestor autori, unii cu adevărat atinşi de geniu (spre exemplu, Mandelştam), a reuşit să se „infiltreze” în opera lor care, în mare, este însăşi expresia libertăţii sui generis. Pentru că, de fapt, această operă „rămăsese” în afara perimetrului redus, strangulator al Gulagului propriu-zis; rămăsese în perimetrul „larg”, din hotar în hotar, al închisorii generalizate, numită Uniunea Sovietică. Plus la toate nenorocirile, cei care ajungeau în Gulag erau lichidaţi fără tergiversări sau mureau din cauza condiţiilor de detenţie insuportabile, unii din ei căzând în demenţă, prostraţie. Cât e de dificil?… Traduci poemele lor, le scrii CV-urile, având mereu un nod în gât – de revoltă. Concomitent, parcă ai simţi că şi ţie ţi se înfige un căluş în creier, precum ar fi spus colega Marta Petreu sau că ţi se caută inima cu vârful baionetei. Majoritatea anilor de final ai autorilor din antologia în cauză sunt 1937 – 1941, perioadă paroxistică de oribil dezmăţ al cruzimii staliniste paranoice. Iar primele victime dintre poeţi ale bolşevismului au fost Boris Nikolski, executat în 1919, şi – absolut fără vină! – Nikolai Gumiliov, în august 1921. Tot în 1921 a fost împuşcat şi Nikolai Burliuk, fost subofiţer rus, care îşi adusese mama să locuiască la Botoşani. Plecase într-o misiune la Ismail, apoi a fost capturat de bolşevici undeva pe lângă Hersonul natal. În 1923 cade sub gloanţele călăilor roşii poetul Iuri Deghen… Este cutremurător martirologiul zecilor de poeţi incluşi în antologia în cauză…

 

– Cum aţi realizat selecţia pieselor din volumul „Avangarda rusă. Dramaturgie”? Unele texte dramatice au fost montate pe scene din România? Dar în R. Moldova?

 

În baza exegezelor altora şi a cercetărilor/ deciziilor proprii, am inclus autori nu că emanaţi de diverse şcoli şi curente avangardiste, ci pe cei care chiar au fondat, împreună cu alţi colegi, respectivele instituţii ale stilurilor, formelor şi tendinţelor revoluţionar-înnoitoare în arta teatrală rusească, dar şi universală. Astfel, Nikolai Gumiliov este reprezentantul akmeismului, primul curent ce a declanşat ofensiva contra simbolismului obsesiv, vlăguit; Velimir Hlebnikov şi Vladimir Maiakovski au fost protagoniştii futurismului, lor fiindu-le afin Igor Terentev, poet remarcabil şi regizor eminent care se prenumăra el însuşi printre „transraţionalişti” (dar şi „absurdişti”). Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Bahterev reprezentau faimoasa (şi… nenorocoasa!) Asociaţie a Artei Reale (OBERIU) care activa în Petrogradul anilor 1926–1930.

 

În ce priveşte montările, nu am participat decât la un spectacol-lectură realizat, anul trecut, pe 7 aprilie, de marele şi regretatul regizor Alexandru Tocilescu la Teatrul „Odeon” din Bucureşti („Vânătoarea de rinoceri” de N. Gumiliov). Una din excelentele piese din antologie, „Brad de Crăciun la familia Ivanov” de Al. Vvedenski, a fost achiziţionată de Ministerul Culturii de la Chişinău.

 

– Creaţia proprie se alimentează din traduceri ori sunt două domenii total separate?

 

În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am realizat din literatura avangardismului sau la cărţile traduse din creaţia lui Hlebnikov, Ţvetaeva, Maiakovski, Krucionîh, Mandelştam, Bahterev, Dobîcin, Harms etc. eu ţin ca la propriile mele scrieri. În interacţiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, ca în politică. Ca să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat „Din experienţa unui traducător”: „când traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ şi libera circulaţie a poeziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu paşaportul în mână”…

 

– De ce se traduc atât de puţine texte din română în rusă?

 

În timp ce din literatura rusă se traduce enorm în româneşte, din româneşte în rusă… precum spui: atât de puţin… Ceea ce aproape că nu contează. Pe durata a două decenii, în limba rusă, la Moscova, au apărut doar două cărţi de poeme de pe la noi: florilegiul bilingv „Cina/ Vecernea 12 + 1”, adică – 12 poeţi români, plus poetul şi traducătorul lor, Chiril Covalgi; apoi, nemodest vorbind, cartea subsemnatului, «Песчинка – жемчужина – пустыня». Iar la această întrebare, la care, deocamdată, nu se poate răspunde instituţionalizat, via USM-USR, ministerele culturii de la Bucureşti şi Chişinău sau ICR etc., e cazul să răspundă, personal, doar cei interesaţi de a fi traduşi.

 

– Cum poate fi reanimată practica traducerilor literare în Republica Moldova?

 

Presupun, doar pe cont propriu, de fiecare traducător în parte care trebuie să se străduiască să-şi scoată în evidenţă calităţile, valoarea, gândindu-se că pot intra în vizorul editurilor din dreapta Prutului. Editurile de la noi nu au forţa economică necesară pentru a publica volume de traducere, sau sunt – pardon! – cam snoabe, crezând că traducători de talent sunt doar în dreapta Prutului. Ele nu lansează traducători, nu ţin cont de adevărul exprimat de proverbul că la pomul lăudat nu se merge cu sacul.

 

Interviu realizat de Irina Nechit