În fața unui tablou // Spaţialitatea și golul

igor-vieru nucariDau și eu un click, de, ca tot omul cu clickuri, deschid Wikipedia și citesc despre marele pictor Igor Vieru. Ni se spune că s-a născut pe 23 decembrie 1923 în România și că a decedat în 1988 nicăieri în altă parte decât în Republica Moldova, „aparținând generației de mijloc ai pictorilor moldoveni care punea bazele unor tendințe noi, moderne în pictura moldovenească” ș.a.m.d.

În privința tendințelor moderne, de-acord. Referitor la acordurile gramaticale dezastruoase mă descurc și eu cum pot pentru a prinde sensul. Însă când aflu că în anul 1988 pictorul ar fi decedat în Republica Moldova, părăsesc imediat Wikipedia. Republica Moldova nu figura la vremea aceea nici ca figură de stil în poeziile poeților foarte vizibili pe-atunci. Exista matrioșka URSS cu RSSM în cămașa-i de forță. Totul coexista câine-câinește – de la setea de spațiu, la nevoia de refugiu – în găoacea-i de fier. Iar de aici până la acceptarea ideii de spațialitate și boștură în pictura lui Igor Vieru nu e decât cale de o privire. Adevărat, o privire ce nu ar neglija figurativul în favoarea coloristicii, ci le-ar surprinde pe ambele în același context.

Tabloul aici de față, „Nucarii”, e poate cel mai reprezentativ în acest sens. Oricine a urmărit cu pasiune și voință de a cunoaște mai în profunzime creația lui Igor Vieru are probabil vie înaintea ochilor mișcarea permanentă a culorilor sale ce tind să se extindă într-un spațiu de o vastitate niciodată finită. Totul are tendința de a se multiplica în spațiu. Morile de vânt, celebrele sale mori de vânt, pun în mișcare cu aripi fantastice bolți la fel de fantastice care se suprapun rotindu-se parcă în contrasens cu pământul, iar prăbușirea Meșterului Manole ne apare ca o regăsire a celui care tot ce „ziua înălța, noaptea se surpa” pe o anumită orbită menită să-l ducă inevitabil la înălțare în cele din urmă.

În „Nucarii” este ușor de observat cum spațialitatea capătă turații în două sensuri, astral și teluric. Parcă ar fi puse în mișcare două roți nevăzute care se ating, deși se învârt în sensuri diferite. Începutul de vârtej al culorilor reci de pe bolta ce pare să ne amenințe cu o absorbție, se „șterge”, de curba drumului dintre nucari ce se piede în vale, în căutarea unui spațiu regenerator, pe calea semințelor, având perspectiva unei depresiuni negre, lunecarea pe sub pământ făcând și ea parte din circuitul general. Mai curios e că, și într-un caz, și în altul, mișcarea, ca să nu zic creșterea, expansiunea, dominația în spațiu, anunță și crearea unui spațiu-boștură. La fel cum e amenințat și nucul în inima trunchiului odată cu expansiunea coroanei în cer și a rădăcinilor în pământ. Iar această senzație de gol intern datorată creșterii, gol datorat expansiunii în spațiu, gol căruia i se potrivește întocmai arhaica denumire de boștură, face ca elementul tragic să se facă simțit în toată creația pictorului. Și aceasta în ciuda coloristicii calde ce înduioşează, ce magnetizează privirea.

The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)