“În faţa spectatorilor îmi duc mâna la inimă şi parcă o arunc în sală”

Interviu cu actorul şi regizorul Vitalie Rusu

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” l-a sărbătorit duminică, 16 octombrie, pe actorul şi regizorul Vitalie Rusu, care a împlinit 70 de ani. În cadrul seratei aniversare „Cu inima în palmă” au fost prezentate fragmente din spectacolele „Take, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa (regia fiind semnată de protagonistul serii), „Suflete moarte” de N. V. Gogol şi „Cântec de leagăn pentru bunici” de D. Matcovschi. Pe marele actor l-au felicitat artista poporului Viorica Chirca, preşedintele UNITEM Sandu Grecu, ex-preşedintele RM, Petru Lucinschi, scriitorul Andrei Strâmbeanu, colegii Nelly Cozaru, Titus Jucov, Emil Gaju, Petru Hadârcă ş.a. În aceeaşi zi, printr-un decret prezidenţial, semnat de preşedintele interimar Marian Lupu, lui Vitalie Rusu i-a fost conferit Ordinul Republicii. Actorul a jucat peste 80 de roluri în teatru şi film.

– Stimate dle Vitalie Rusu, ce vă amintiţi despre perioada când aţi fost angajat, în 1962, la fostul Teatru Academic Moldovenesc de Stat „Puşkin”, actualul Teatru Naţional ”Mihai Eminescu”?

M-a angajat directorul de atunci al teatrului, Vsevolod Anghel, un om extraordinar ce făcuse studii la Iaşi. Îl cunoşteam de la facultate (Vitalie Rusu a absolvit Conservatorul “Gavriil Musicescu”, actuala Academie de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău – n.a.). Vsevolod Anghel era un pedagog minunat, la Conservator ne preda Istoria teatrului universal, venea la ore fără ţidule, fără conspecte, era o enciclopedie vie. De la el am înţeles că un actor trebuie să citească foarte mult. Domnul Anghel m-a invitat la Teatrul „Puşkin”, am jucat în comedia lui Gheorghe Malarciuc „Nu mai vreau să-mi faceţi bine”.

 – În 1973 aţi cucerit Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Unional de Teatru, pentru rolul lui Hlestakov din „Revizorul” de Gogol. A fost greu să obţineţi acest rol?

În studenţie am făcut o mică secvenţă din „Revizorul”, pentru un examen. Apoi am ajuns din nou la „Revizorul”, datorită lui Andrei Băleanu, eram foarte apropiat de el. Andrei Băleanu, care studiase regia la Leningrad (Petersburg – n.a.), îşi dorea foarte mult să monteze piesa aceasta, dar viziunea lui regizorală nu plăcuse majorităţii actorilor din distribuţie. Atunci Andrei a procedat în felul următor: mai întâi făcea repetiţii aşa cum vroiau actorii, iar după aceea rămâneam numai noi doi şi repetam în felul nostru. Pot să vă spun că ne inspiram din Hlestakov-ul lui Michael Cehov. Şi celebrii actori Al Pacino, Robert de Niro, Dustin Hoffman au recunoscut că au învăţat arta actorului după principiile lui M. Cehov. Împreună cu Andrei Băleanu am studiat stilul lui Michael Cehov şi ne-am inspirat mult din mizanscenele lui, din fotografiile unde el e surprins în rolul lui Hlesatkov. Într-o poză l-am văzut stând picior peste picior şi cu mâna ridicată într-un gest parcă nepăsător, dar energic. Am imitat gestul acesta şi tot în maniera aceasta am început să mă mişc în scenă, astfel a apărut rolul. Nu e uşor să convingi publicul. Trebuie să înveţi să-l iei cu tine, să-l duci în lumea ta. E o magie, o mare taină.

 – V-aţi întrerupt activitatea de actor între 1999 şi 2005. În acel răstimp vă doreaţi foarte mult să reveniţi pe scenă?

Nu. I-am zis la revedere teatrului şi gata. Mă aflam atunci la Bucureşti, mergeam la spectacole şi urmăream mai ales jocul imaginaţiei regizorale, de multe ori ghiceam cum vor fi rezolvate scenele, anticipam desfăşurarea montării şi asta devenise un fel de pasiune.

 – Cum aţi rezistat să nu jucaţi aproape 7 ani?

Am rezistat. După revenirea la Chişinău nici n-am îndrăznit să calc pragul Teatrului Naţional, fiindcă acolo erau bătăi, beţii, pe scurt, lucruri urâte. M-am adresat altui teatru şi mi s-a promis că voi fi luat la lucru, dar în ultimul moment m-au sunat şi mi-au zis că nu au loc.

 – Totuşi, aţi revenit la Naţional. Cum a fost reîntâlnirea cu scena?

Vă aşteptaţi să vă spun că a fost o mare bucurie sau tragedie? Nu. Pur şi simplu pardoseala scenei era alta. Şi aerul era altul. Aveam senzaţia că intrasem într-un templu fără suflet. Dar pe parcurs lucrurile s-au aşezat, acum mă simt din nou acasă la Naţional.

 – Unul dintre rolurile cele mai importante din cariera Dvs. este cel al lui Cicikov din „Suflete moarte” de Gogol, în regia lui Ion Sapdaru. Cum reuşiţi să-l stăpâniţi pe demonul Cicikov?

Cu-adevărat, Cicikov e un demon. La una din repetiţii regizorul Ion Sapdaru mi-a spus să-mi scot cruciuliţa de la gât, ca să-l pot simţi mai bine pe Cicikov. Şi mi-am lăsat în cabină cruciuliţa, pe care o port de-o viaţă. Dar nu ştiu ce s-a întâmplat, că nici eu, nici colegii nu mai funcţionam normal, repetiţia aceea a fost un dezastru, Sapdaru chiar vroia să oprească spectacolul, să nu-l mai facă. Acum, când îl joc pe Cicikov şi orice alt rol, îmi port la gât cruciuliţa. Stăpânesc rolurile demonice cu credinţa mea creştină ortodoxă, vă spun sincer, nu arunc cuvintele în vânt.

 – Cât de familiar vă este rolul învăţătorului Teofil Augustinovici din „Cântec de leagăn pentru bunici” de Dumtru Matcovschi.

Cunosc piesa aceasta a lui Matcovschi de-o viaţă, îmi este foarte aproape. De fapt, în spectacol eu il joc pe tata. Părinţii mei au fost învăţători la ţară şi am vrut să aduc ceva din sufletul lor pe scenă. Sora mea, Adela, mi-a zis după premieră: „Mă uitam la tine şi uneroi parcă îl vedeam pe tata”.

 – La serata din 16 octombrie, consacrată celor 70 de ani pe care i-aţi împlinit în august, aţi povestit că aţi avut mari emoţii pregătind rolul lui Ştefan cel Mare din spectacolul „Oltea” de Andrei Strâmbeanu.

Da, eu am repetat la început individual. Înainte de prima repetiţie cu actorii eram atât de tulburat, că m-a luat cu leşin. Colegii au chemat Salvarea şi le-am zis medicilor să-mi pună o injecţie de magneziu. Am hipertensiune şi ştiu ce medicamente trebuie să iau când mă apucă o criză. După o injecţie, îmi revin. Repetiţiile au continuat şi l-am făcut până la urmă pe Ştefan cel Mare. Citisem mult despre el din Sadoveanu, Bolintineanu, din cronicari, aşa că simţeam o responsabilitate enormă.

 – Cine v-a sugerat genericul seratei aniversare  – „Cu inima în palmă”?

Nepoţica Lidy, ea e în străinătate, la studii. Eu am un gest care mi-a devenit talisman: în faţa spectatorilor îmi duc mâna la inimă şi parcă o scot şi o arunc în sală. Aşa mă joc cu spectatorul. Iar nepoţica mi-a trimis un e-mail în care scrie: „Tatali, eu niciodată n-o să uit cum îţi scoţi inima şi o ţii în palmă” (nepoţica îi spune lui Vitalie Rusu „Tatali”, de la tata+Vitalie  – n.a). Aşa mi-a venit titlul seratei, „Cu inima în palmă”.

 – Vârsta de 70 de ani este pentru Dvs. o graniţă sau nu?

Este. Îmi pare că sufletul meu o ia la goană, iar eu încerc să-l ţin cumva. Parcă aleargă în faţa mea nişte cai turbaţi, iar eu mă strădui să-i ţin în frâu.

 – V-aţi dori să rămâneţi pe scenă cât mai mult timp?

Nu ştiu. Uneori am coşmaruri în somn, visez că sunt pe scenă şi am uitat textul, şi nu mai pot să joc. Vai de capul meu! Mă scol în toiul nopţii, în sudori, şi beau repede valeriană.

 – Cum aţi primit vestea că aţi fost decorat la 70 de ani cu Ordinul Republicii?

Cu toată mâncărimea de la conducerea ţării, cu toate show-urile politice de la televiziuni, nu credeam că o să-şi aducă cineva aminte de mine. Sigur, pe undeva era un ghimpe: „Mă, poate ţi-or arunca şi ţie un ciolan”, dar nu m-am aşteptat deloc. Chiar a fost o surpriză!

 – Care este mesajul Dvs. pentru spectatori, dle Vitalie Rusu?

Păi dacă n-ar fi ei, n-aş fi nici eu. Nu e o frază extrem de originală, dar e adevărată.

 – Vă mulţumesc şi la mulţi ani!

Interviu de Irina NECHIT

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)