În Delta Dunării, la pescuit

Pe tot întinsul acestui imens teritoriu acoperit de apă şi împânzit de stuf, pescarul cunoaşte fiecare cotitură a coridoarelor făcute prin păpurişul ce leagă ghiolurile între ele

 La sfârşitul săptămânii trecute, am hotărât să începem explorarea Deltei. Ne-am echipat cu sculele necesare pentru pescuit, am luat aparatul foto şi am pornit la drum, la 370 de km de Chişinău. Am prins peşte cât ai mânji o tigaie, în schimb am făcut o mulţime de poze extraordinare.

Cărăruşa lungă din grădina pescarului Ivan Carpov sfărşeşte pe malul unui canal. Aici, trei dulăi care păzesc barca stăpânului ne întâmpină şi ne petrec lătrând în largul deltei. Fiecare vecin al ghidului nostru care are ieşire la deltă dispune şi de o barcă-două ancorate lângă casa lor. Locuitorii Dunăvăţului de Jos, de fapt majoritatea locuitorilor din satele acestui ţinut, sunt pescari şi vânători din talpă.

Stăpân pe Deltă

Ivan manevrează cârma bărcii cu motor cu multă îndemânare. Pe tot întinsul acestui imens teritoriu acoperit de apă şi împânzit de stuf,

Ivan Karpov, ghidul nostru, ştie toate secretele deltei

cunoaşte fiecare cotitură a coridoarelor făcute prin păpurişul ce leagă ghiolurile între ele. Din când în când, opreşte motorul. „E apa mică”, răspunde nedumeririi pe care o citeşte-n ochii noştri. Parcurgem vreo douăzeci de km până la „apele limpezi”, acolo unde se ascunde

Turişti din ţară şi străini vin la pescuit în deltă

ştiuca, după care am venit noi. Oare cum de nu se rătăceşte pescarul în labirintul acesta de stuf ? „Păi dvs. cum vă descurcaţi în oraş, cum ştiţi pe ce stradă vă aflaţi? Aşa şi eu, de mic sunt pe baltă…” Spune că s-a pierdut, totuşi, de câteva ori în deltă, pe timp de ceaţă, a mers cam vreo 70 de km depărtare de casă, până aceasta s-a împrăştiat.

În drumul nostru, pescarii pe care îi întâlnim îl salută pe cârmaciul nostru adresându-i-se fie Ivan, fie Vanea sau Ion. Fiecare îl numeşte aşa cum sună acest nume în limba etniei lui, probabil. Le răspunde cu politeţe, „haholeşte” unora, în română altora. Ivan este român, de etnie „hahol”, ne spune el, părinţii şi bunicii lui tot ucraineni au fost. Au vorbit această limbă în familie, au vorbit-o şi în comunitate cu cei care o înţeleg, copiii lui însă n-o mai vorbesc. Cu cei veniţi din Ucraina spune că nu se înţelege.

Ştiuca fără dinţi nu trage

Paznicul bărcii

Pe la orele şaisprezece, ajungem la apele curate. Am făcut cam o oră cu barca. Până aici, am întâlnit mai mulţi pescari şi numai unul s-a putut lăuda c-a prins ceva peşte. Noi, totuşi, ne scoatem sculele, care undiţa, care aparatul foto, că doar am venit la pescuit, iar barcagiul trece la vâsle. Peştele după care am venit noi nu trage, numai bibani şi mârliţe (ştiucă mică) pe care suntem nevoiţi să le eliberăm, altfel ne paşte o amendă usturătoare. Ivan apucă o mârliţă şi o analizează: nu are dinţi. O dată pe lună ştiuca îşi schimbă dinţii, iar în aceste zile nu mănâncă. La apus de soare, pe lângă bibanii cât palma, capturăm şi-o ştiucă de vreun kg. Şi fericiţi măcar de-atâta, fiindcă suntem pasionaţi nu numai de pescuit, ci şi de peşte prăjit, ne îndreptăm spre Dunăvăţ, mânaţi de ţânţari şi de frigul nopţii care ne taie oasele. Pe întuneric, Ivan cârmuieşte barca cu tot atâta îndemânare ca şi ziua, numai că are felinarul aprins.

Captura noastră cea mare – pozele cu pelicani

Dimineaţa următoare, pe la ora patru, pornim din nou în deltă în ideea că prindem măcar de dimineaţă ceva. De astă dată ne îmbrăcăm bine, ca să nu îngheţăm ca-n seara trecută. Până ajungem în heleşteiele pe care le-am explorat aseară, răsare şi soarele. Păsările deltei se trezesc. Egretele şi răţuştele, speriate de motorul bărcii, dispar în stufăriş sau îşi iau zborul. Câţiva pui de lebădă se lasă fotografiaţi, printre nuferii care încep să-şi desfacă floarea. Şi numai peştele nu mişcă la momeala noastră. Renunţăm la pescuit şi ne îndreptăm spre ghiolul „Holbina 2”, acolo unde se ascunde un cârd de pelicani, câteva mii la număr.

Incursiunea cu barca printre cârdul de pelicani din acest lac ne-a impresionat ca nimic altceva pe lumea asta. Miile de păsări albe ce plonjează pe apele deltei, speriate de motorul bărcii, fâlfâie zgomotos din aripi, ridicându-se cu greu la câţiva metri de apă. Pelicanii ridicaţi deasupra noastră par o scenă decupată parcă din „Jurassic Park”. N-am mai trăit aşa ceva. Doar pentru acest moment a meritat să parcurgem atâtea sute de km, de la Chişinău. Pozele au ieşit extraordinare!

La pescuit de somn

În drumul nostru înapoi, mergem prin altă parte, pe o scurtătură care uneşte „Holbina 2” cu alt heleşteu, căruia nu mai ştiu cum îi spune, fiecare ochi de apă înconjurat de stuf purtând un nume. Oricum, înapoi, parcurgem cam o oră şi jumătate, timp în care descoperim că delta e plină de viaţă: păsări pe apă, animale care pasc pe mal, pescari fără număr. Malul Canalului Lipovenilor e plin de stupi de albine. Oprim barca să cumpărăm nişte miere de deltă, de la un bărbat bărbos cu undiţa în mână şi cu stupii în spatele lui. Am crezut că-i popă, el însă şi-a spus „lipovean”, salutându-ne într-o limbă cunoscută. Ne continuăm drumul spre sat, mulţumiţi de călătorie, alături de barcagiul nostru „hahol”, ghid extraordinar, fără să ştie.

Delta Dunării poate constitui un exemplu de convieţuire interetnică. Alături de români, care sunt majoritari, trăiesc în deplină armonie reprezentanţi a alte 21 de naţionalităţi, dintre care cel mai bine reprezentaţi sunt lipovenii, ucrainenii şi tătarii. Datorită acestei particularităţi, Delta este considerată cea mai cosmopolită unitate geografică de pe glob.

Nadea Roşcovanu