„În copilărie mă supăram că nu pot transforma bostanii în caleşti”

Interviu cu poeta Silvia Goteanschii, Premiul Municipal pentru Tineret în domeniul literaturii

– Dragă Silvia Goteanschii, ai obţinut Premiul Ministerului Culturii la Salonul Internaţional de Carte din 2011 şi Premiul Municipal pentru Tineret în domeniul literaturii, pentru volumul de debut „Minunea va veni mai târziu”. Ce înseamnă pentru tine o minune?

Aceste premii confirmă faptul că poezia tânără încă se bucură de un anume sprijin. În copilărie, când mama îmi citea povestea „Cenuşăreasa”, am avut o perioadă de neagră supărare, fiindcă nu înţelegeam de ce nu pot transforma şi eu bostanii în caleşti. Apoi au venit Cuvintele şi în felul acesta am înţeles Necuvintele. Să vorbeşti cu păsările, să atingi cerul cu degetul mic, să închizi ochii atât cât să vezi grădinile plutitoare de la Xochimilco Oare aceste lucruri nu sunt Minuni?
– Născută în Basarabia, scrii poezie încă din şcoală, dar ai decis să urmezi o facultate la Iaşi, iar astăzi activezi în cadrul Ministerului de Interne al R. Moldova. Eşti o poetă cu epoleţi?

Am făcut Facultatea de Drept la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specialitatea Ştiinţe juridice. În prezent, locuiesc în comuna Stăuceni, Chişinău, şi lucrez la Departamentul Poliţiei de Frontieră al MAI (resurse umane). Am ajuns la MAI „călcând” pe urmele soţului. Rudele şi prietenii aveau mari îndoieli cu privire la capacitatea mea de adaptare la un regim strict şi totuşi, „poeta cu epoleţi” a avut de câştigat asumându-şi ordinea de pluton. O disciplină de gest şi purtare favorizează o disciplină a spiritului, care protejează actul creator de cei mai temuţi inamici ai scriitorului: autosuficienţa şi prezumţiozitatea unui condei ideal.
– Cum îţi părea satul tău în copilărie? Cum e astăzi?

Satul meu de baştină, Cuhneşti, Glodeni, e situat chiar pe malul Prutului. Mama e contabilă, iar tata – inginer, au lucrat mulţi ani în colhoz. Am un text pe undeva, prin fişierele în aşteptare, care începe aşa: „Tatăl meu nu era cel mai bun tată din lume, dar era, cu siguranţă, cel mai bun copil al pământului pe care trăiam…”. Îmi iubesc satul prin inima tatălui meu. Acolo e Prutul, Pădurea Domneasca şi Dulcele Refugiu. Şi acum, după 11 ani de oraş,  îmi e un dor nebun uneori să mă aşez pe prispa casei de la ţară, să urmăresc iarna fumul din hornuri sau, pe aceeaşi prispă, vara, când minunile trag un pui de somn, să mă trezesc cu vreo piersică căzută din pom în cap.

– Cine dintre poeţii români au asupra ta puteri magice?

La început au fost Bacovia, Sorescu, Minulescu… Au şi rămas. Mă mai înţeleg bine (ceea ce înseamnă că în urma lecturii nu apare dorinţa de a face harcea-parcea prin textele acestora, ci din contra, de a le spune, cu sufletul: „stinge-mi-s-or ochii mie, tot deasupra cărţii Tale”) cu poezia lui Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu, Matei Vişniec, Nichita Danilov, Octavian Soviany, Nicolae Popa… şi aş tot continua.


Unde susţii recitaluri de poezie?

Pot să număr pe degete momentele în care m-am aflat în faţa publicului. Am citit poezii la muzeul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, la lansarea „Minunii…”, şi la Biblioteca din Centru, din Chişinău, în cadrul Primăverii poeţilor. Nu ştiu să-mi citesc poezia decât în tăcere.

– Internetul te ajută să te menţii în bună formă literară?

În spatele monitorului mă simt în siguranţă. Şi atât. Într-o vreme postam texte pe site-urile www.reteaua literara, www.hermeneia etc., dar astăzi m-am delogat din lipsă de timp şi de interes pentru aceste site-uri literare. Continui să postez poeme doar pe www.poezie.ro.

– Ce ştie copilul tău despre poezie?

Pe băiatul meu îl cheamă Timur (mie îmi plăcea în copilărie cartea „Timur şi echipa sa”). Fiul are trei ani şi recită foarte frumos „Înger, îngeraşul meu”. Mai ştie că mami a lui are o carte. Pe care nu mi-aş dori s-o citească prea devreme. Am datoria să-l protejez de poezia mea: pentru el îmi doresc o minune liniştită şi senină…

– La ce carte lucrezi în prezent?

– Volumul „Dramaturgia lucioaselor funii” va vedea lumina tiparului numai dacă cineva mă va trage de mânecă. Adică, are toate şansele să rămână doar un proiect. Iată câteva versuri dintr-un poem inclus în această carte în pregătire: „Iar când vă spune că moare, nu vă lăsaţi păcăliţi, minte!/ Căci prea netedă e pulpa piciorului ei,/ prea i se zbate cruciuliţa la gât,/ prea gălăgioşi dinozaurii de pe rochiţă”…

– Mulţumesc şi multă inspiraţie!

A dialogat Irina Nechit