În chestiunea „omul anului”

Mircea V. Ciobanu

 

 Abraham Lincoln ar fi fost primul politician care a rostit celebra frază „Don’t change horses in the middle of a stream”, ceea ce, într-o traducere liberă, ar însemna să nu schimbi caii în mijlocul vadului. Preşedintele american explica astfel intenţia de a candida pentru un al doilea termen. Or, acolo unde lucrurile merg bine, nu e cazul să rişti, înlocuind ceva. În această perspectivă, remanierile recente din guvernul de la Chişinău divulgă un secret pe care îl cunoştea doar… „conducerea de vârf”: lucrurile merg mai prost decât ne-am închipuit.

După rapoarte triumfaliste despre „stabilizare” şi „reforme” (între aceste două noţiuni, ambele ca şi cum „pozitive”, există tensiuni contradictorii), exact atunci când jurnaliştii din arcul puterii tocmai se pregăteau să desemneze vreun ministru de succes drept „politicianul anului”, iată că pică guvernul! Asta înseamnă că economia prosperă – probabil – doar în tenebre, că justiţia se reformează doar pe hârtie (sau: „pe interior”), iar pe plan extern lucrurile merg chiar prost de tot (eu nu am mai înţeles de ce a fost rechemat ambasadorul de la Moscova – dacă e pentru supărarea preşedintelui PD că i s-a deschis dosar penal în Rusia, atunci noi devenim ostaticii nu ai unui război geopolitic, ci ai unor reglări de conturi dintre interlopi!).

Treaba partidului dacă vrea să mizeze în campania electorală pe carisma ex-miniştrilor Cebotari şi Galbur J, dar teza preşedintelui PD că el scoate presiunea de pe guvern, chemând focul oponenţilor asupra partidului e total deplasată. Alegătorul penalizează efectele guvernării, nu logoreea partinică.

Decretarea guvernului drept unul „tehnocratic” (deşi aici se regăsesc nu doar membri marcanţi, ci şi un preşedinte de partid!) pare a fi fenta cu care guvernarea vrea să ne aibă de fraieri. Aici jocul e altul: dacă lucrurile se vor prăbuşi (cineva ştie că aşa va fi), responsabilitatea va fi pusă pe câţiva miniştri „tehnocraţi”, nu pe guvern şi partid. Presupun că unii miniştri vor fi sacrificaţi chiar în ajun de alegeri, ca „pedeapsă”. Să fie din nou Gaburici? Să cadă sub această ghilotină Leancă şi Tănase (să zicem, ca liberal-democraţi incurabili)? Oricum – în intenţia scenariştilor – PD ar urma să rămână imaculat, chiar dacă totul, inevitabil, se va prăbuşi.

Dar intenţionam să vorbesc despre „omul anului”. Aflasem (de la Vasile Botnaru) că revista „Time”, alegând omul remarcabil al lui 2017, pe care să-l pună tradiţional pe coperta ultimului număr al revistei, a plasat acolo un portret colectiv al victimelor hărţuirilor sexuale, oameni care au spart tăcerea, divulgând fapte de care fie că le era ruşine, fie că le era frică să le recunoască. Ar fi fost frumos de tot să avem şi noi – în loc de tradiţionala icoană a vreunui idol – un portret de grup al concetăţenilor noştri care ar fi refuzat, de dragul adevărului, onestităţii şi demnităţii, nişte angajamente criminale sau susţinerea tacită a ilegalităţilor. Dar ai noştri, într-o tradiţie post-sovietică, sparg tăcerea numai atunci când sunt arestaţi şi condamnaţi.

În lipsa lor, rămâne o singură categorie de oameni care ar merita puşi în evidenţă. Sunt cei care, indiferent de ce se întâmplă, îşi fac meseria şi se bucură de roadele pe care le cresc. Pentru că adevăraţii profesionişti nu se află neapărat la guvernare sau în opoziţie. Ei se recunosc prin faptele lor concrete, indiferent de regim.

Ce să mai vorbim de „ai noştri”, dacă şi francezii îl plasează pe proaspăt alesul preşedinte Macron abia pe locul 32 (ceilalţi politicieni sunt încă şi mai jos)? Primii în topul francez sunt interpreţii de muzică contemporană (de la cantautorul Jean-Jacques Goldman, până la Florent Pagny sau clasicul deja Michel Sardou); actori celebri precum îndrăgitul Omar Sy (cine nu a privit încă Intouchables – Invincibilii, recuperaţi!), comicul Dany Boon sau faimoşii Sophie Marceau şi Jean Reno, cărora li se adaugă campionul la judo Teddy Riner, vedete TV etc.

Din păcate, noi nu am avut în anul acesta [nici] proiecte muzicale, teatrale sau cinematografice ieşite din comun. Oricum, alesul meu pe această listă e un artist. Vladimir Beşleagă (octogenarul!) reuşeşte în acest an să-şi tipărească (graţie Editurii Cartier), în sfârşit, ediţia deplină a romanului istoric Cumplite vremi (cca 2200 de pagini!). O performanţă care parcă ne dă şi nouă impresia că nu am trăit degeaba acest an.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu