În cel de al doisprezecelea ceas

DB5DF8F9-790C-4CBA-8B58-7D24DC2A17A0_w640_r1_sIar la Moscova e cu totul altfel, e ca la Golos Rossii

Simt nevoia să mărturisesc, în sfârşit, cum mă concep pe mine însumi în interiorul Rusiei şi, totodată, cum percep Rusia din fiinţa mea. Voi mărturisi, însă fără a subţia amarul acestei linguri pline de fiere tot făcând trimiteri la iubirea fără de margini pe care o am faţă de cultura rusă, faţă de natura Rusiei, faţă de îndrăzneala, bunăvoinţa şi largheţea spiritului rus.

Pentru mine, om deja matur, copt, rostirea numelui „Rusia” nu se asociază cu imaginea unui mesteacăn fremătător, nici cu ultramarinul apelor măreţului Baikal, nici cu zâmbetul lui Gagarin, ci, în primul rând, cu merzlota de sub învelişul de licheni al tundrei, cu ospitalitatea glacială de pe Igarka şi din Kolâma, cu movilele de cranii deshumate la Katyn, la poligonul de la Butovo, la Petropavlovsk, în tot locul din această ţară. (Şi, după câte mi se pare, aceleaşi asociaţii le au şi mulţi alţi oameni.)

Taina militară a sufletului rus

Viaţa cotidiană din Rusia este o nesfârşită tortură. Un chin fără de îndurare, cu scurte răgazuri – atât cât opricinicii mai stau la o ţigară –, şi care se sfârşeşte doar odată cu ultima ta suflare. Drumurile noastre, cantorele ce administrează fondul locativ, forţele înarmate (de la ciobote până-n dinţi), tribunalele, puşcăriile şi instituţiile de reeducare, spitalele şi ţintirimurile – toate sunt o caznă. Cei care au supravieţuit în secolul XX rus nu vor uita nicicând locuinţele comunale, barăcile, cazărmile şi celelalte aşezăminte de cult. Nu vor uita lipsa sau penuria de alimente, de încălţăminte şi îmbrăcăminte. Vor ţine minte lichidarea delaolaltă, publică, a credincioşilor, a aristocraţilor, a anarhiştilor, a ţăranilor ceva mai chivernisiţi, şi a ţăranilor pur şi simplu, a socialiştilor, a răzvrătiţilor, a celor ce stau la îndoială, ca şi a celor suspecţi de tot felul de culpe, în baza unor criterii etnice, internaţionaliste sau mai ştii care…

Filistinului nostru îi este proprie suprema calitate imperială: să conceapă lumea de pe poziţia unui mâncător de oameni, chiar dacă el însuşi, în cel mai fericit caz, nu este decât o becisnică gânganie din meniul canibalului. Nebunia noastră stă în opţiunea de a lua partea călăului. Călău-călău, dar e călăul nostru. Viaţa în Rusia este o neîndurată, nesfârşită tortură.

Călăul nostru! El care s-a hrănit pe săturate din duhul nostru, care s-a pus pe picioare şi s-a nemernicit cu noi şi printre noi; el ştie prea bine câte parale facem, de aceea îi împilă şi-i sminteşte în bătăi, după merit, pe ai săi, în schimb ce cotonogeală revine şi lor, străinilor! Destinul a făcut ca în mai multe rânduri, uneori perioade îndelungate, să-mi duc zilele printre aceşti străini. Mutilate, pârjolite, siluite de mesianismul rus, aceste popoare din proximitate şi oamenii lor sunt, în chip surprinzător, binevoitoare şi tolerante faţă de noi. Când sunt întrebat cum sunt trataţi ruşii noştri în Lituania, răspunsul meu este: „Diferit! Dar, în linii mari, cu mult mai bine, cu mult mai omeneşte decât în Rusia”.

Patriotul imperial are o plăcere voluptuoasă când el, familia sa, prietenii şi vecinii săi sunt schingiuiţi, defăimaţi şi dezonoraţi. Şi fie ca acest amănunt să rămână în veci taina militară a sufletului rus. Cu toate acestea, suntem noi oare în drept să cerem şi să aşteptăm ca şi alţii să răspundă la urgie şi teroare prin cuvinte de recunoştinţă şi prin entuziasm? Ar fi aici cazul să ne mai punem gard la gură şi să ne ogoim.

În Strofe peterburgheze, Osip Mandelstam scria că Rusia e „…hidoasă, ca un cuirasat intrat în doc”. Acest notoriu .doc e cunoscut în întreaga lume, sub forma nesfârşitelor liste cu condamnaţi la moarte prin împuşcare. Să mori pentru ţar, pentru secretarul general şi pentru patrie – aceasta este răsplata ce ni se cuvine.

Şi cu cât această hidoşenie este mai mare, cu atât mai nestăpânită e frenezia patriotului nostru. Să fie aceasta o virtute creştină?… Un gânditor pe care îl respect consideră că acest fenomen a fost generat de obştea ţărănească rusă, altfel zis, de triumful principiului responsabilităţii colective.

Incubatorul Răului

Şi nu pricep deloc de ce, când e citată definiţia pe care un preşedinte american a dat-o Rusiei, pe ai noştri fani, partizani şi continuatori ai ucigaşilor noştri neaoşi îi apucă toţi dracii. Imperiul Răului. E spus, după părerea mea, chiar cu prea mult respect, prea blând. Incubatorul Răului! Uneori, îngroziţi de perspectivele ce ni se deschid, vine peste noi o sminteală şi prindem atunci a visa ideea noastră naţională. Consider că, dacă suntem, totuşi, creştini, dacă „nu mai este iudeu sau elin”, nici idei naţionale nu există. Decalogul, iată codul îndestulător pentru toţi (inclusiv pentru necredincioşi), care să ne încapă până la sfârşitul veacurilor.

Ne-au învăţat mamele noastre să spunem minciuni? Statul în patru labe şi datul din coadă de la taţii noştri l-am învăţat? Cine ne-a făcut pe noi aşa cum suntem – extaziaţi, isterici luptători pentru ceea ce-i „al nostru”? Oare îi stă bine unui om normal să-şi răcnească (nu, nu demnitatea, ea nu se răcneşte) meritele şi atuurile sale? Să ţipe despre rolul său măreţ în eliberarea unor neamuri apropiate sau îndepărtate, despre eroicul efort de a impune iubirea frăţească atât propriilor popoare, cât şi celor străine, despre calea noastră unică, deosebită, atât de deosebită, încât nu există în lume minte s-o priceapă?… Unul care vociferează: „Eu sunt mare, eu sunt fără seamăn, eu sunt nemaipomenit, iar voi sunteţi nişte pitici, nişte vrăjmaşi, nişte dobitoace!”, oare merită acest individ dragoste, respect, înţelegere?

Cu toate acestea, derjava îşi trâmbiţează înainte, din obişnuinţă, măreţia sa (fostă şi viitoare). Nouă însă nu ne crapă obrazul de ruşine. Mocnim şi fumegăm, din preaplinul mândriei noastre naţionale. Neavând-o pe cea simplă, cea omenească.

Noi ştim prea bine cum este viaţa în Rusia. Iar atunci când, lăţindu-ne, împingând frontierele cât mai în afară, noi nu aducem vecinilor noştri libertatea, nu-l aducem pe Tostoi, pe Deaghilev sau pe Prokofiev, ci barbaria noastră congenitală. Bunin şi Ahmatova sunt, pentru puterea din Rusia, tot atât de străini şi de urâţi ca şi Raoul Wallenberg.

Sclavii predau disciplina libertăţii

Ce-i de făcut? Cum să scăpăm, cum să scuturăm de pe noi această zgură ce triumfă la Kremlin şi în toate acele teritorii năpăstuite pe care acesta şi le-a însuşit după bunul său plac? Cum să facem ca noi, robii, să despărţim Rusia de această putere bestială şi ticăloasă, să ne smulgem de pe frunţi coroana puturoasă a exclusivităţii noastre închipuite? Să nu mai fim ruşi, nici rosieni, ci pământeni, oameni pentru oameni. Iar până ajungem acolo, şi în acest scop, să mărturisim, în gura mare, toate crimele pe care le-am făcut. Să luăm aminte că cel ce nu s-a căit este un dublu criminal. Că cel ce beneficiază de pe urma unei crime este el însuşi un ucigaş. Este oare demn ca bunuri furate să le declari ca fiind ale tale, după care să te miri de ce Kaliningradul se deosebeşte atât de izbitor… – nu, nu de Konigsbergul de altădată, ci de orice alt oraş fericit, normal? Nu nemţii au nevoie, ci pentru noi este imperios necesar să dăm înapoi pământurile luate cu japca, amputate şi nevalorificate. Căci, călcând în vatră străină şi impunând rânduieli banditeşti nu vom vedea niciodată fericirea, şi nici norocul. După cum nici Kurilele nu vor deveni vreodată ale noastre. Nu le putem lega de noi prin nimic altceva decât prin neruşinare tâlhărească.

Iar argumentele de felul „ei au pornit primii”, sau eternul „îi bat pe ai noştri”, le vom lăsa pe seama huliganilor de cartier. Dacă într-adevăr râvnim slava lumii, va trebui să procedăm anume aşa.

Putea-vom oare să facem, în propriul nostru trup, această incizie, pentru a ne curăţa, pentru a ne feri pe noi şi pe copiii noştri de o asemenea Rusie – o tumoare în continuă descompunere? Unde vanitatea ia locul gloriei, trufia – pe cel al mândriei, iar silnicia se dă drept putere. Unde frăţietatea este sclavie. Unde sclavii sărbătoresc jubilee ale neatârnării… Unde holopii predau altora disciplina libertăţii. Iar lepădăturile emit considerente privind onoarea. Curăţarea propriilor grajduri, asanarea propriilor gunoişti sufleteşti şi etice – iată ce e necesar să facem astăzi, zi de zi. Şi chiar dacă nu mai e nimic de salvat, niciodată nu e târziu să laşi lacrimile să-ţi curgă şi să te căieşti din toată inima. Avea dreptate poetul de limbă rusă Bulat Okudjava:

Ничего, что поздняя поверка.

Все, что заработал, то твое.

Только жаль вот – родина померкла,

Что бы там ни пели про нее.

Gheorghi Efremov – poet şi publicist rus stabilit în Lituania. Traducător, în rusă, din poezia lituaniană, din versurile lui Rudyard Kipling, Czeslaw Milosz, Bob Dylan. La sfârşitul anilor 80 a fost membru al consiliului Seimului al mişcării „Sajudis”, editor şi redactor al mai multor ziare de limbă rusă din Vilnius. Conferenţiar la Institutul de Literatură din Moscova.

Gheorghi EFREMOV 

Publicat 18.11.2013. Radio Svoboda

http://www.svoboda.org/content/article/25166703.html

Traducere din limba rusă de Igor Nagacevschi