În aşteptarea minunii

VIOLENŢĂ // Atunci când venea aghesmuit acasă, tăbăra cu pumnii asupra soţiei şi o lovea fără cruţare

Afară plouă mărunt. Gabriela doarme. Se aude doar respiraţia ei uşoară şi ceasornicul de pe perete. Silvia îşi mângâie fetiţa cu privirea, apoi se dă la fereastră şi lasă gândurile să călătorească până după miezul nopţii. S-a lungit în pat abia la al doilea cântat al cocoşilor, dar nu a mai putut adormi. Gânduri, gânduri, gânduri…

„De ce oare lucrurile în viaţa mea se întâmplă întotdeauna altfel decât mă aştept? De ce trebuia să o înfrunt acum, în vacanţă, pe cea de-a doua soţie a tatălui meu, care mi-a spus că nu mai am loc în casa părintească? De ce tata, pe care îl iubesc atât de mult, n-a intervenit când aceasta a aruncat cu ştergarul în mine? De ce această femeie străină s-a făcut stăpână pe toată averea agonisită de părinţii mei, a vândut casa bunicăi şi a scris o parte din marea noastră gospodărie pe numele unui fiu de-al ei?”

Muşcă dureros şi clipa despărţirii. I se strânge inima când se gândeşte că, peste o zi, trebuie să plece din nou în Israel, iar Gabi rămâne pe mâini străine fără o vorbă de mângâiere, o vizită la şcoală din partea tatălui şi bunicilor.

Părinţii au trăit în înţelegere

Când am rugat-o să-mi vorbească despre familia în care a crescut, Silvia a început: „A fost o familie de oameni de treabă. Părinţii, oameni cinstiţi şi harnici, şi-au durat cea mai frumoasă gospodărie din satul nostru, situat în preajma Hânceştilor. Mama, Dumnezeu s-o ierte, era foarte curată. Totul strălucea în casă şi în curte, până şi în pivniţă era aşternut covor şi perdele la intrare. Pe tata nu-l vedeam niciodată şezând. Cât am fost mică, el mi-a purtat de grijă. Îmi călca hăinuţele, îmi împletea cosiţele, mă petrecea la şcoală, îmi controla temele pentru acasă. Mama avea serviciu la raion. Pleca dimineaţa devreme şi se întorcea seara târziu. Trăiau în înţelegere. Nu s-au certat niciodată în prezenţa mea. Discuţiile aprinse le lăsau pe noapte.

Ţin minte că odată m-au trezit vorbele lor tăioase. M-am ridicat din pat şi m-am uitat printre uşa întredeschisă a dormitorului. Mama plângea. A doua zi, totul s-a petrecut ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, erau amândoi veseli şi senini. Am fost unicul lor copil, dar n-am avut copilărie. N-am avut niciodată timp de joacă. Nu am fost niciodată la mare sau în excursie. Îmi dădeau mereu de lucru – la vie, în livadă sau îngrijeam păsările şi animalele de pe lângă casă.”

Măritiş cu probleme

Avea 18 ani când mama s-a îmbolnăvit grav. Neliniştea chinuitoare că într-o zi mama se va stinge îi măcina sufletul. Dar moartea vine nepoftită. Şi a venit tocmai când mama de 40 de ani spunea că se simte foarte bine, iar Silvia credea că s-ar putea să se îndrepte şi să trăiască. Grea şi dureroasă a fost despărţirea. Sufereau cumplit amândoi, şi ea şi tată-său. Tocmai atunci soarta i l-a scos în cale pe Vicu, un băiat chipeş dintr-un sat din raionul Leova. Nu avea cine să o ajute să-şi aleagă cărarea, să vadă adevărul. Când băiatul i-a cerut mâna, a crezut că, măritându-se cu el, se va dezlipi de acea perioadă cenuşie.

Vicu însemna în imaginaţia ei adăpostul luminos, liniştea şi prietenia caldă. „Te-ai îndrăgostit de el?”, am întrebat-o. „Nu. Mi se părea în acele clipe grele că sunt o povară pentru tata şi vroiam să fug cât mai repede din casa noastră tristă. Am plecat în satul lui Vicu. Părinţii lui ne-au dat casa. Credeam că voi avea  o casă luminoasă, cu înţelegere. Dar n-a fost să fie.” Marea dezamăgire a venit repede. Frumoasă ca o zână, Silvia stârnea admiraţia multor bărbaţi. Din gelozie mare, Vicu a prins a o bate ba pentru că primarul s-a uitat cu înţelesuri la ea, ba că  agronomul a luat-o în maşină, ba că un consilier a ţinut-o prea mult de vorbă etc. Şi asta încă nu era totul. La câteva luni după nuntă, Vicu s-a mai înfrăţit şi cu paharul. Iar atunci când venea aghesmuit acasă, tăbăra cu pumnii asupra soţiei şi o lovea fără cruţare. Mereu agitată, mereu în stare de  nervozitate şi nelinişte, peste un an, Silvia a născut o fetiţă cu deficienţe mintale. Soţul nu a devenit mai bun şi mai îngăduitor  nici după aceasta. Drama propriului copil nu l-a îmblânzit, ci dimpotrivă l-a făcut şi mai nesimţit şi mai agresiv. Îl înfuria tot ce  spunea, tot ce făcea Silvia. Iar biata de ea încerca în fel şi chip să-l aducă pe drumul cel bun. N-a fost cu putinţă. Când Gabriela a împlinit 7 ani, a realizat că Vicu nu o va înţelege niciodată şi au divorţat.

În Israel

Avea 26 de ani. Şi-a zis că nu-i târziu să-ţi găseşti rostul vieţii şi împlinirea adevărată. Visul din copilărie de a ajunge la mormântul lui Iisus i s-a părut cea mai bună provocare. A dat-o pe Gabriela la o şcoală specială din Leova, înţelegându-se cu nişte oameni foarte de treabă din acest orăşel ca s-o ia în familie în zilele de odihnă şi în vacanţe (contra plată, bineînţeles), şi a plecat, în baza unui contract de muncă, în Israel.

Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns în Ţara Sfântă a mers la Mormântul Domnului şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi pentru sănătatea copilului său şi a tuturor copiilor care suferă. Chiar dacă medicii i-au spus că nu are şanse de vindecare, Silvia crede într-o minune. Crede în puterea milostivirii Domnului. Frecventează mănăstiri şi biserici şi se roagă neîncetat. Munceşte cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier, de trei ani, pentru a aduna bani ca să-şi poată cumpăra un colţ al ei unde să stea cu Gabriela.

A plâns pe mormântul mamei

În nopţile când nu poate dormi acolo, departe de ţară, îi vin  foarte des în minte imagini din copilărie. Încearcă să se concentreze pe amintirile frumoase. Cele mai vii sunt legate de anii când tata îi spăla părul şi îi împletea cosiţele. De câte ori se vedea alături de el îmbrăţişându-l!

Venea în vacanţă acasă cu gând să meargă să-şi ia fiica de la Leova ca să mai stea împreună cu ea în casa părintească. „Trăiam cu năzuinţa că sunt aşteptată şi dorită acasă, că voi regăsi-o aşa cum am lăsat-o. Însă jalea şi durerea m-au cuprins de cum i-am păşit pragul. Aproape toate lucrurile din casă au fost vândute, pereţii acoperiţi cu tapete, iar mama vitregă mi-a spus că nu mai am loc în casă. A aruncat cu un ştergar în mine, strigându-mi să mă car.

Tata, la fel ca în povestea „Fata babei şi fata moşneagului”, a tăcut mâlc. Am ieşit înghiţindu-mi lacrimile. La cimitir am căzut cu faţa în jos pe mormântul mamei şi am plâns cu amar. După ce mi-am deschis sufletul fostei profesoare de română, m-am întors la Leova unde am închiriat o cameră, am stat acolo cu Gabi toată vacanţa. E atât de frumoasă fetiţa mea! Mi-i tare greu să mă despart de ea, dar peste o zi trebuie să plec. Mai am doi ani şi voi reveni acasă. Am decis deja în mintea mea că trebuie să fiu fericită. De la familia de unguri, în care lucrez, am învăţat să am răbdare, să aştept mai puţin de la alţii, să trăiesc modest şi să dăruiesc cât mai mult.”

„Dar cu fostul soţ te-ai întâlnit?”, am mai întrebat-o. „Nu mi-am dorit acest lucru. Mi-a spus gazda Gabrielei că e tare jalnic. A rămas aproape făr

ă toţi dinţii din gură la 32 de ani şi nu se mai trezeşte din beţie. O să mă rog la Mormântul Sfânt şi pentru iertarea păcatelor lui.”