“În 1990, în Piaţa Universităţii, s-a strigat şi “Basarabia, pămînt românesc!”

Interviu // Poeta Ileana Mălăncioiu, laureată a Premiului Naţional Eminescu şi a Marelui Premiu Prometheus pentru Opera Omnia (România), va veni pentru prima dată la Chişinău pe 28 august

– Stimată dnă Ileana Mălăncioiu, ce înseamnă pentru Dvs. rîul Prut ?

În anii de şcoală, am învăţat că Prutul ar fi graniţa naturală a ţării spre răsărit. Dar eu ştiam de acasă că era o graniţă nenaturală.  Tatăl meu nu a făcut politică de nici un fel dar a  împărtăşit entuziasmul oamenilor simpli  cu care a plecat la război pentru eliberarea Basarabiei. În pofida dezastrului de după aceea, el n-a încetat niciodată să creadă că îşi riscase viaţa pentru o cauză dreaptă. Faptul că noi trebuia să ne dedublăm din fragedă copilărie şi să spunem altceva decît credem a fost mai grav decît ar  putea să pară.

În 1990, în Piaţa Universităţii, s-a strigat “Regele şi Patria!“ şi “Basarabia, pămînt românesc!”. Ulterior, li s-a reproşat neocomuniştilor ajunşi la putere că au recunoscut Republica Moldova. Din nefericire, şi într-o parte şi în cealaltă parte a Prutului oficialităţile  au acţionat după cum le-au dictat interesele în campaniile electorale. Recent, presa  opoziţiei a consumat multă cerneală pentru a sublinia faptul că preşedintele Băsescu fusese în  Republica Moldova degeaba, de vreme ce  din comunicatul dat la întoarcere  reieşea că face confuzia între Cahul şi Cabul. Nu l-a cruţat nici pentru  faptul că, în iluzia  că asta i-ar aduce cîteva procente în sondajele care arată că e în cădere liberă,  s-a situat pe poziţia mareşalului Antonescu afirmînd că şi el le-ar fi  spus  românilor “Vă ordon, treceţi Prutul!”  Cei care şi-au riscat viaţa pentru eliberarea Basarabiei probabil că nu l-ar  fi luat în serios, ci s-ar fi mărginit să spună: “După război mulţi viteji se arată!”. Dar adversarii politici speculează orice şi preşedintele nostru ştia foarte bine cum se face asta.  Altfel n-ar fi cîştigat  alegerile de două ori în acelaşi mandat şi încă o dată după aceea, în pofida faptului că ţara merge din rău în mai rău.  De la o vreme pare să-şi fi pierdut totuşi instinctul politic sau  abilitatea  pe care-o avea. Fiindcă prin jignirea adusă regelui Mihai – care nu s-a coborît la nivelul dumnealui  să-i răspundă –  n-avea nimic de cîştigat, ci dimpotrivă. A pus la grea încercare şi intelighenţia formată în bună parte din “monarhiştii noştri republicani” care-l susţine în mod necondiţionat. Dar … fie la ei acolo!  În ce mă priveşte, cred că din toate crizele prin care trece România  cea mai gravă e criza morală şi că ea are la bază  dedublarea practicată cîndva de frică, iar apoi pentru că a devenit structurală. Atitudinea intelectualilor români  de peste Prut pentru care idealul naţional continuă să fie mai important decît  afirmarea cu orice preţ sau îmbogăţirea, mă face să sper în continuare că  nu e totul pierdut.

– Ce se vorbea în familia Dvs., în copilărie, despre basarabeni?

M-am născut la 23 ianuarie 1940. Prima amintire pe care o am e din vremea bombardamentelor. Stam cu sora mea care era  mai mare cu trei ani decît mine sub pătură. Se dăduse alarma şi aşteptam să fim luate şi duse într-o vale, unde ne ascundeam de obicei. Mama credea că dormim şi am auzit-o spunîndu-i bunică-mi: “Mi-e milă de ele să le trezesc tot timpul. Fie ce-o fi, le las să doarmă. Dacă o vrea Dumnezeu scăpăm şi în casă, dacă nu, tot degeaba fugim”.  O altă amintire e din ziua în care a venit tata de pe front. Atunci am  înţeles că Dumnezeu a vrut să scape şi el. Pentru că vecinii de peste drum aveau doi băieţi care nu s-au mai întors.

Părinţii mei nu i-au cunoscut  pe basarabeni în vremuri normale şi nu vorbeau atît despre ei, cît despre soarta lor. Despre faptul că multe familii au fost despărţite arbitrar, ca şi ţara. Fie pentru că unii dintre fraţi au reuşit să treacă Prutul, iar alţii au rămas  dincolo de el din cauză că au întîrziat cîteva minute . Fie pentru că unii au fost deportaţi în Siberia iar ceilalţi au rămas în satele lor, unde a trebuit să suporte rusificarea  şi tot ce le-a fost dat.

Cele mai multe lucruri despre basarabeni nu le-am aflat de la părinţi, ci de la Aurel State, Prietenul meu, Prizonierul, cu numele căruia începe lista de pe monumentul eroilor din satul nostru. Dar el s-a întors  din URSS după 13 ani  şi nu l-am cunoscut   după eliberarea aceea, ci după  cealaltă., din anul de graţie 1964, cînd se afla în a doua studenţie. Tot la Facultatea de limba şi literatura germană, din căminul căreia fusese ridicat în 1958, sub pretext că ar fi organizat funeraliile prietenului său George Fonea, poetul prizonierilor de război.

După 1989  m-am străduit să-i public memoriile, scrise  pe la sfîrşitul anilor  ’70 şi plătite în dublu sens cu viaţa. Cartea a apărut sub titlul “Drumul Crucii” şi cred că ar merita o discuţie aparte, întrucît a constituit prima mărturie cu privire la rezistenţa prizonierilor uitaţi în lagărele din URSS, după ce se anunţase prin  comunicate oficiale că repatrierea ar fi fost încheiată. Ce ţin să mai spun acum, pentru cititorii ziarului dumneavoastră, este că, înainte de a cădea prizonier, Aurel State fusese decorat cu ordinul Mihai Viteazul.  Apoi a ajuns într-un  lagăr din Crimeea unde aştepta procesul în care avea să fie condamnat la moarte. Lagărul a fost vizitat de Ana Pauker, care avea misiunea de a-i convinge pe românii  aflaţi în el să se înroleze în diviziile de voluntary “Tudor  Vladimirescu” şi “Horia Cloşca şi Crişan”. Rememorînd acel moment, Prietenul meu Prizonierul îmi  spunea: “Eu am plecat pe front ca voluntar, pentru eliberarea Basarabiei”. Mai curînd aş fi acceptat să mor, decît să mă întorc în ţară cu tancurile ruseşti. După părerea lui, împărţirea lumii a început atunci, cînd cei care au acceptat compromisul  au fost trataţi ca nişte eroi şi au ajuns generali, iar cei care nu l-au acceptat, au fost declaraţi crminali de război şi au luat drumul către Siberia. În cele din urmă îmi spunea: “Voi nu puteţi înţelege cum a fost pentru că nu începeţi cu începutul. Un război nu se porneşte ca să-l pierzi, ci ca să-l căştigi !”

„Poate că ne-am imaginat Moldova mai frumoasă decît e în realitate, aşa cum ne imaginăm o soră  trecută dincolo”

– Cum vă imaginaţi Republica Moldova ?

Hotarul impus de undeva de sus, ne-a făcut să ne gîndim la Moldova de peste Prut ca la lumea cealaltă, în care nu puteam ajunge decît cu sufletul. Poate că ne-am imaginat-o mai frumoasă decît e în realitate, aşa cum ne imaginăm o soră  trecută dincolo. Dar din lene şi din nebăgare de seamă am pierdut momentul în care am fi putut să facem  ce au făcut nemţii cu cele două Germanii.

Majoritatea liderilor politici, ca şi a liderilor de opinie care-i susţin, îşi scuză lipsa de interes pentru  a realiza o schimbare reală a relaţiilor dintre românii din ţară şi cei  rămaşi fără voia lor în afara graniţelor, folosind ca argument faptul  că ne vom reuni oricum, prin extinderea Uniunii Europene, întrucît ea  va face ca graniţele să dispară de la sine. Să dea  Dumnezeu să fie aşa, dar eu nu pot face abstracţie nici de neîncrederea  manifestată în legătură cu Uniunea Europeană de Bukovski ( care o compară cu Uniunea Sovietică)  şi de Paul Goma ( care e basarabean,   dar şi-a pus viaţa în joc pentru România şi ştie că nu numai graniţa “naturală” stabilită artificial o desparte de Republica Moldova).

– Invitaţia din partea Uniunii Scriitorilor din R. Moldova de a veni la Chişinău, între 28 şi 31 august, a fost o surpriză ? Va fi prima Dvs. vizită în RM ?

Regretatul Grigore Vieru spunea că el nu a visat ca alţii să ajungă în cosmos, ci să treacă Prutul. Visul lui se transformase în realitate, astfel încît reuşise să-l treacă în dublu sens, fiind cunoscut şi recunoscut şi în România, ca şi în Republica Moldova. La asta au contribuit atît cărţile sale şi implicarea în acţinuni de interes naţional, cît şi faptul că era prieten cu cei mai influenţi poeţi ai noştri pe care îi socotea fraţii săi, chiar dacă aceştia nu se aveau ca fraţii şi între ei.

Şi eu am visat să trec Prutul, dacă nu altfel, prin poezie. Deşi cu sufletul am străbătut de mii de ori Basarabia, întîmplarea a făcut ca pînă acum să trec prin ea o singură dată, în urmă cu vreo 35  de ani. Călătorisem împreună cu alţi poeţi tineri prin Gruzia, Armenia şi Ucraina. Cînd trebuia să ne întoarcem de la Kiev, avioanele nu mai circulau din cauza vremii. După o aşteptare de trei zile, ni s-a comunicat că va trebui să ne întoarcem cu trenul. Impresia pe care mi-a lăsat-o trecerea prin Chişinău a fost foarte puternică. Am încă în faţă imaginea unor femei frumoase venite în gară ca să trimită cîte ceva pentru rudele din România. Cînd s-a dat semnalul,  unele erau încă pe scări. Au început să plîngă că pleacă trenul şi ele au rămas cu bagajele în braţe. Dar se vedea cu ochiul liber că nu plîng doar pentru asta.

(Continuare în numărul următor)

A dialogat Irina NECHIT

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)