Împuşcătura de pe malul râpei

Un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea şi, într-o fracţiune de secundă, Dochiţa a fost doborâtă la pământ

„E mult de la acea întâmplare. Aşa se mai întâmplă şi azi, aşa era şi pe vremea când eram o copilă şi păşteam bobocii pe marginea pârâului. Îmi aduc aminte cum a răsunat o împuşcătură lângă căsuţa de pe malul râpei şi un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea. Din stufăriş au început să bată din aripi şi să ţipe raţele, iar bobocii mei au pornit-o aproape zburând spre casă…”

Astfel şi-a început povestirea Elena Costache de 56 de ani, care  a venit în mod special la redacţie să-mi spună această poveste tristă din copilărie, după ce în satul lor, acum în zilele noastre, s-a întâmplat un caz similar. Deşi nimic nou sub soare, aşa cum se spune şi în Ecleziastul, ceea ce a mai fost aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat se va mai întâmpla. Dar s-o luăm de la un capăt.

„Drag mi-a fost pe lumea asta calul, puşca şi nevasta”

Dochiţa şi Nicanor s-au cunoscut într-o seară de vară. O poveste tipică de la ţară. Fata fragedă, cu faţa arsă de soare, se întorcea de la prăşit, iar el, flăcău înalt şi voinic, se întorcea cu căruţa de la cosit. S-a oprit şi a luat-o alături de el în căruţă. A fost de ajuns o atingere uşoară, un schimb de priviri şi fiorul dragostei s-a aprins. Din acel amurg i-a legat un sentiment reciproc multă vreme. În toamnă, Nicanor s-a însurat cu fata. Flăcăul nu avea părinţi, muriseră în aceeaşi zi cu ceva timp în urmă. Toată averea rămasă de la ei era o căsuţă mică cu cerdac, un atelier de tâmplărie, o curte spaţioasă şi o grădină destul de mare.

Bărbatul era bun gospodar şi în casă, şi afară. Toate lucrurile din gospodărie aveau locul lor. Orice lucru început ştia să-l ducă până la capăt. Aşa îl învăţaseră părinţii şi el ţinea la această învăţătură. Nici Dochiţa nu rămânea mai prejos. Era o gospodină minunată. Se dăruia cu plăcere şi la gătit gustos, şi la ţesut, şi la  ghilit, şi la grădinărit. Zece ani nu au avut copii atunci când a venit pe lume Grigoraş, unicul lor odor, au plâns de fericire. Nicanor aducea mulţi bani în casă. Toată iarna meşterea uşi, ferestre, iar vara lucra în gospodăria agricolă. La sezon avea o misiune importantă – de a păzi roada de pe câmpurile  colhozului.

Călare pe un cal alb, cu puşca pe umăr, înconjura câmpurile cântând: „Drag mi-a fost pe lumea asta / Calul, puşca şi nevasta…”. Nu bea, nu fuma, alte vicii nu avea. Mândri de ginere erau socrii, făloasă şi fericită era Dochiţa. Vecinele, când o vedeau trecând pe drum, curăţică şi îngrijită, aruncau în urma ei cu invidie: „Ia uite la dânsa cum merge cu capul pe sus de parcă l-a apucat pe Dumnezeu de picioare!”.

Se prefăcea că nu aude şi nu vede, dar în suflet i se cuibărea neliniştea

Au mai trecut aşa câţiva ani cu pace şi linişte şi omul nostru bun, de la o vreme, a început să bea câte un păhărel. Azi merge cu Ilie la văduva Panaghiţa că are vin bun, mâine – cu Vasile la Paraschiţa… Şi aşa, de la o zi la alta, a ajuns să-l mai vadă lumea şi afumat. Când se întorcea acasă cherchelit, nu răcnea, nu înjura, nu-şi bătea soţia, dimpotrivă, devenea mai bun decât atunci când era treaz. Aşa a fost o habă de vreme, dar de cum a început vara şi sezonul păzitului, Dochiţa simţea că ceva se schimbă în viaţa lor de familie. De trăit trăiau bine, dar bărbăţelul ei nu mai căta la ea ca înainte, nu-i mai spunea vorbe duioase, n-o mai mângâia drăgăstos.

Se întâmpla uneori ca după o noapte de pază să nu tragă acasă dimineaţa ca de obicei, ci tocmai pe la amiază. A ajuns până la urechile Dochiţei că se are de bine cu Paraschiţa şi că nopţile mai mult stă la ea decât pe câmpurile colhozului. Nu-i venea să creadă. Într-o zi, pe când se întorcea de la târg, a auzit două femei din mahalaua Paraschiţei vorbind la spatele ei aşa ca să fie auzite: „Săraca, nici nu ştie că degrabă va juca la cumătrie…”.

Apoi au tras un hohot de râs de s-au cutremurat copacii de pe marginea drumului. Dochiţa s-a prefăcut că n-a auzit nimic, în suflet însă i se cuibărea neliniştea. Până acasă a încercat să alunge orice gând negru şi să-şi insufle încrederea că nu la ea s-au referit femeile acelea. Dar oricât de tare dorea să alunge gândurile urâte, îndoiala rămânea oricum să-i roadă inima ca un vierme. În duminica ceea, Nicanor nu s-a arătat pe acasă. Şi nici spre dimineaţă n-a venit, cum venea de obicei de la slujbă.

I-a fost fidelă până în ultima clipă

A doua zi, soarele era sus pe cer, Grigoraş a plecat de mult cu vaca la păscut, dar Nicanor încă nu s-a arătat. Dochiţa şi-a luat un braţ de rufe şi s-a dus la izvor la ghilit. Erau mai multe femei acolo. Au spălat, au râs, au povestit. Au adus vorba şi de casa mohorâtă a Paraschiţei, fără gard şi fără poartă, la care bărbaţii trag ca musca la miere. Printre vorbe, una i-a zis: „Ştii, surato, am auzit că şi Nicanor al tău dă cu piciorul pe acolo”.

Dochiţa a încremenit cu rufele în mână. Parcă a lovit-o cineva în cap cu maiul. „Am auzit şi eu”, a răspuns ea cu faţa albă ca varul. Apoi s-a lăsat jos pe iarbă şi, cu ochii pironiţi în gol, a rostit aşa ca pentru sine: „Tare-s ticăloasă, mă potrivesc la vorbele voastre. Nu pot să cred! Nicanor e bun ca pâinea cea caldă. Nu se poate!… N-a mai căzut el în aşa ticăloşie. Să dea Dumnezeu să fie bine! Da’ acum mă duc acasă să-i pregătesc ceva de mâncare, iar mâine voi mai veni la ghilit şi vom mai sfătui…”.

Femeile au zâmbit şi au dat din cap, petrecând-o cu ochii. Dochiţa păşea grăbită. După vreo sută de paşi s-a oprit, s-a mai uitat o dată la femeile cu care a ghilit, apoi s-a îndreptat spre casă. Săraca de ea, nu ştia unde se grăbea. Ajunsă acasă, a înşirat repede rufele spălate pe gard şi tocmai când să păşească pragul, Nicanor care ţintea din tindă a tras cu puşca în ea. Un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea şi, într-o fracţiune de secundă, Dochiţa a fost doborâtă la pământ. Aşa a sfârşit biata femeie, care, până în ultima clipă, i-a fost fidelă soţului şi n-a vrut să asculte de gura lumii, care-i spunea adevărul.

Restul vieţii, în închisoare

Visul lui Nicanor de a se iubi până la adânci bătrâneţi cu Paraschiţa nu s-a mai împlinit. A petrecut restul vieţii în închisoare, iar Paraschiţa, după ce a născut o fetiţă, s-a măritat în alt sat. În toate scrisorile trimise din închisoare fiului o deplângea pe Dochiţa şi îl ruga frumos să-l ierte, să fie atent să nu cadă cumva pradă patimii paharului, căci toate relele de la pahar încep. Cu o mâhnire de moarte, îi povestea cât de frumoasă a fost mama lui şi cât farmec ştia să dea iubirii, numai că el n-a ştiut să primească şi să dăruiască până la sfârşit…

Din închisoare s-a întors bătrân şi neputincios. La scurt timp, a murit, plin de boli şi suferinţe. L-a înmormântat Grigoraş, care îl blestamase rău şi care a zis că nici la moartea lui nu va merge. I se făcuse milă, cum-necum, îi era tată.

The following two tabs change content below.