Impresii din Ţara Soarelui-Răsare

1506719_731506343548613_591197241_nJocurile copilăriei, dacă sunt transmise din generaţie în generaţie, se moştenesc, iar dacă nu, sunt inventate şi reinventate altele, conform perioadei în care trăim. Deoarece nu se poate concepe o copilărie fără jocuri. Socrul meu, un om de o cumsecădenie rară, trecut cu decenţă peste vârsta de 60 de ani, ne-a arătat zilele trecute un băţ. Un băţ, de vreo câteva decenii ca şi el, legat la un capăt cu sfoară albastră. Semn că jocul e unul pentru băieţi, cu toate că îl pot juca şi fetele. Pe această bucată de lemn, este inscripţionată luna şi anul când şi-a început jocul: august 1945. Şi în timpul războiului, şi după război, copiii se jucau. Ce frumoasă e copilăria că îşi caută de joc, indiferent de situaţie. Jocul cu băţul constă în următoarele: jos, pe pământ, pe o muşama, sunt aşezaţi câţiva harbuji. La câţiva metri depărtare, jucătorul este legat la ochi, rotit de câteva ori în jurul axei sale şi, cu băţul în mână, îndreptat spre harbuji, pentru a-i lovi. Hazul constă în faptul că copilul, fiind cu ochii legaţi şi încă rotit, îşi pierde orientarea, încurcă direcţia, loveşte în aer. Chicote şi râsete! Spectatorii, pentru a grăbi finalizarea jocului, îl încurajează, strigând: înainte, la dreapta, întoarce-te, încă puţin, acum, loveşte! Harbuzul care nu rezistă loviturii este mâncat primul şi potoleşte setea participanţilor, pe căldura caniculară din luna august. E un joc japonez vechi, din ce în ce mai puţin practicat azi.

Dimitriana Zaharia

The following two tabs change content below.
Zaharia Dimitriana

Zaharia Dimitriana

Zaharia Dimitriana

Ultimele articole de Zaharia Dimitriana (vezi toate)