Împotriva „regionalismului cultural” // Ruperea rândurilor

La Târgulde Carte Gaudeamus, Andrei Pleşu prezenta un disc al lui Grigore Leşe. Pleşu mi-l descoperea pe acest filosof al muzicii tradiţionale: muzica (venind probabil din ceruri) este comună pentru toţi locuitorii Terrei (simplu, mă dumeresc eu: chinezii îl interpretează superb pe  Chopin, iar englezii – mă gândesc la sir Yegudi Menuhin – pe Enescu). Muzica românească tradiţională se aseamănă extraordinar de mult cu cea a popoarelor nordice ale Siberiei, cu cea a tibetanilor ori a beduinilor arabi… Uimitor, dar păstrarea (în mod fidel şi firesc), fără excese, a culturii tradiţionale ne apropie cel mai tare de cea universală. Este absolut contraproductivă închiderea în găoacea propriului univers mic, sau, cum ar veni, în interiorul propriei genialităţi. „Tradiţiile” noastre au şi rădăcini universale.

La noi se uniformizează şi se interpretează linear orice idee. Se simplifică, pentru rumegatul uşor. Autonomia culturală şi regionalismul cultural sunt noţiuni la modă, presupunând o atenţie sporită „specificului local”. Simplu spus, elementele culturale locale trebuie promovate mai mult decât cele împrumutate, cele universale, cum ar veni. Nu trebuie să luăm de la străini, trebuie să ne folosim de „ce-i al nostru”. Numai că… „specificul local/ naţional” nu este cel mai de preţ lucru pe care îl avem. Este, simplu spus, lucrul cel mai la îndemână. A face din el sită de mătase încă este o artă.

Într-o lume, care-i atât de „a noastră”, de la Naslavcea până la Atena şi dela Dublinla Giurgiuleşti, totu-i un întreg. Lumea nu e un text, e un intertext! Grădina (obişnuită ori „grădina vieţii noastre”) este „un text cu citate”. Grădinarul cultivă cu aceeaşi dragoste legume „tradiţionale”, fructe exotice şi pe cele din flora spontană. Şi consultă calculatorul japonez produs în Olanda, având un program american, ori televizorul coreean, produs în Ungaria.

Atât de mult am vrut să ieşim din „zona” tarkovskiană (din ţarc!) încât azi e chiar absurd să ne căutăm, cu o anumită încrâncenare, „specificul”. Suntem prea integraţi, de către chiar Creator, pentru a apăsa insistent doar pe o coardă, pentru că e „a noastră”. Am şi uitat cum „internaţionaliştii”, care ne vorbeau despre literatura „naţională prin formă”, construiau ziduri berlineze şi bruiau canalele comunicării interculturale.

Am fost invitat la o emisiune televizată cu întrebări de genul: ne integrăm în Europa? Ce model (britanic, suedez, mediteranean etc.) adoptăm? La ce ne trebuie Europa? După mine, exigenţele – globaliste! – de ordin juridic, economic, politic, pe care ni le înaintează UE (total altele decât „tradiţiile” noastre!) sunt mult mai importante şi mai necesare nouă decât intrarea formală în comuniune. Ele ne vor introduce în normalitate. O normalitate aici, la noi acasă.

Să zicem că am un moft particular ca să intru în Europa: îmi plac drumurile de acolo. Ei bine, eu vreau să intru în UE nu pentru a mă plimba pe drumurile lor. Le vreau pe ale mele, la fel (deşi înţeleg că trădez specificul nostru: glodul). Asta înseamnă integrare, după mine: lumea este o grămadă de pietre din care mă clădesc eu, dar şi eu sînt un semn din Textul Lumii.

Accept însă ceva ce pare a fi din aceeaşi casetă cu regionalismul: descentralizarea, ori, mai precis, multiplicarea centrelor culturale. Un centru poate să valorifice olăritul tradiţional, altul – valenţele hypertextului ori nanotehnologiile. Dar asta nicidecum nu înseamnă că olăritul e pentru Basarabia, hypertextul pentru SUA şi nanotehnologiile pentru japonezi. Poate fi şi exact invers… Cel puţin, aşa ar trebui să privim lucrurile.

P.S. Nu am pomenit aici Cazul (dramatic) Costenco: o susţinere încrâncenată a „specificului regional” (în opoziţie cu cultura panromânească), pentru care poetul a rămas în 1940 în URSS… ca să-şi petreacă cei mai frumoşi ani din viaţă la urşii albi!

Mircea V. Ciobanu