„Important e să te atingi de lucruri cu adevărat preţioase”

Interviu cu actriţa Ina Surdu

În copilărie, ai avut multe păpuşi, Ina? Care era cea preferată?

Am avut păpuşi vii, ca să zic aşa. Prima păpuşă a fost Anişoara, surioara mea care, fiind cu 4 ani mai mică decât mine, îmi era păpuşa preferată. Ţin minte că mă jucam numai cu ea. O puneam în cărucior şi o plimbam toată ziua, iar când ea a mai crescut, păpuşi au devenit pisicile noastre.

Te superi când cineva te compară cu o păpuşă?

Înţeleg foarte bine că înfăţişarea mea duce la asta… În piesa lui William Shakespeare „Visul unei nopţi de vară”, Hermia, personajul pe care îl joc, este înnebunită atunci când i se spune „eşti o păpuşică”. Eu am trecut deja de această etapă.

Dar când ţi se spune că semeni cu Marilyn Monroe?

– De ce m-aş supăra dacă mi se spune că seamăn cu cea mai frumoasă femeie din lume?

De fapt, eu tind să-mi depăşesc frumuseţea. Îmi aduc aminte, după premiera spectacolului „Avant de mourir” de Val Butnaru, în regia lui Anatol Durbală, a avut loc o discuţie la care a fost prezent şi domnul Ion Ungureanu. Dumnealui a vorbit despre necesitatea de a-ţi depăşi propria condiţie. Sinceră să fiu, atunci nu prea am înţeles ce înseamnă asta, acum însă mi se pare că mi-am dat seama ce a avut în vedere dumnealui. Descoperirea mea a fost dublă: nu e de ajuns doar să-mi depăşesc propria condiţie, trebuie să-mi depăşesc propria frumuseţe. Cum? Nu prea ştiu… Actriţa Charlize Theron, de-o pildă, s-a urâţit cât a putut pentru a demonstra că dincolo de o înfăţişare fermecătoare sunt lucruri foarte adânci. A făcut-o şi e demnă de tot respectul.

Ce arme îi sunt necesare unei actriţe, în afară de talent?

N-ar strica să aibă minte. Să fie intelegentă.

Ce simţi când te afli pe scenă?

Prima dată pe scenă am ieşit când eram încă la şcoală. Atunci cântam, iar în clasa a X-a mi s-a încredinţat rolul Veronicăi Micle. Am absolvit Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din mun. Bălţi. Acolo m-am născut şi mi-am petrecut copilăria. Ţin minte că, după acel eveniment, mulţi şi-au schimbat atitudinea faţă de mine, iar profa de biologie, care până atunci îmi punea doar note de 2 pentru orice fleac, a început să-mi pună deja 7, să fie mai drăguţă cu mine. Acum, când mă aflu pe scenă, simt o responsabilitate faţă de parteneri, de autor, de regizor, şi anume pentru că toată munca pe care o depun ei trebuie să capete viaţă prin mine. E o mare răspundere. Evident că atunci când îmi reuşeşte, simt o plăcere enormă, sunt fericită. Iar dacă nu-mi reuşesc anumite lucruri, sufăr, mi-e greu şi mi-e ruşine…

Pentru evoluţia ta în piesa „Avant de mourir” de Val Butnaru ai câştigat Premiul Tineretului. Un debut atât de spectaculos ţi-a deschis calea spre scenele teatrelor profesioniste din Moldova?

Da, trebuie să recunosc şi să mulţumesc totodată celor care au avut încredere în mine pentru acest rol! Am lucrat cu cel mai bun actor, cel mai bun regizor, cel mai bun compozitor, cea mai bună coregrafă, cel mai bun pictor-scenograf. Am fost ajutată de cei mai buni colegi şi am fost susţinută de cei mai buni şi minunaţi părinţi. Acest debut spectaculos, cum îl numiţi, mi-a deschis calea nu doar spre scenele teatrelor.

Ce teatre te-au invitat să te angajezi după absolvirea Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice?

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”.

În ce spectacole joci la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”? Ai obţinut roluri la care ai visat?

Deocamdată, sunt implicată în două spectacole: „Tache, Ianke şi Kadîr” de Victor Ion Popa, în regia lui Vitalie Rusu, unde o interpretez pe Ana, fiica lui Ianke. Mai joc în spectacolul „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, în regia lui Sandu Vasilache, unde o întruchipez pe Hermia. În anii de studenţie, am avut parte de roluri la care poţi numai visa. Chiar dacă era vorba doar de fragmente, am lucrat cu regizori-pedagogi extraordinari. E important să te atingi de lucruri cu adevărat preţioase, astfel se formează gustul, rafinamentul, aşa poţi să faci diferenţă dintre valoare şi nonvaloare. Numai cunoscând ce înseamnă răul şi greutăţile, poţi aprecia fericirea în viaţă.

Colaborarea cu Club 513 (de exemplu, spectacolul „Bash” de Neil LaBute) îţi stimulează apetitul profesional? Sala din acest local de la subsolul Teatrului „Luceafărul” e receptivă la jocul actorilor?

Proiectul 513 a fost şi sper să mai fie o gură de aer proaspăt pentru noi. Zic sper, pentru că acum suntem în suspans cu 513. Nu a convenit cuiva ce se făcea acolo… Îmi plăcea atmosfera de la Club 513, erau mulţi oameni dornici de a gusta altceva, de a vedea actorul aproape, de a savura fiecare cuvinţel şi fiecare mişcare de muşchi. După spectacole urmau discuţiile cu spectatorii, opinii, asta era preţios. Lucrul asupra spectacolului „Bash” de Neil LaBute, în regia lui Mihai Fusu, a fost extrem de util, interesant şi oportun pentru toţi actorii care joacă în spectacol: Viorica Prepeliţă, Alexandru Pleşca, Ghenadie Gâlcă.

Sala mare a Teatrului Naţional e uşor de cucerit? Cum reuşeşti să „umpli” spaţiul scenic cu făptura ta?

Pe scena Teatrului Naţional am păşit din anul patru. Eram obişnuită cu 122, auditoriul nostru mic şi intim de la facultate. În teatru, mi se părea totul enorm, era prea mult spaţiu; nu înţelegeam de ce e nevoie de o sală imensă când poţi sta în faţa partenerului şi să vorbeşti simplu fără a forţa vocea şi a te gândi că trebuie să te audă şi la balcoane. Înainte de ieşirea propriu- zisă în scenă, ţin minte cum m-au copleşit emoţiile, chiar am început să plâng. Până la urmă, am trecut şi peste asta.

Viaţa teatrală din Chişinău clocoteşte sau a îngheţat? Ce te nemulţumeşte în teatrul basarabean? Găseşti şi lucruri excelente în teatrul nostru?

În teatrul basarabean domneşte pacea şi liniştea. Când aceste doamne vin la putere, înseamnă că „Ceva e putred în Danemarca”… Nu pot să neg faptul că sunt şi inimi zbuciumate, care se zbat, vor să facă ceva. Şi voi remarca aici spectacolul „Poveşti de familie” de B. Srbljanovic, în regia lui M. Fusu, nu pot trece cu vederea nici spectatcolele colegilor mei de facultate Veaceslav Cebotari („Dar ce s-a întâmplat cu femeia?” de Kiss Csaba) şi Viorel Pahomi („Fight club” de Chuck Palahniuk), Luminiţa Ţâcu care a debutat în regie cu Hamlet de William Shakespeare.

Care sunt preocupările tale în prezent? Ce roluri noi pregăteşti?

Acum mă preocupă întrebarea ce fac mai departe. Academia cu anii ei frumoşi şi plini s-a sfârşit. Ce mă aşteaptă în viitor şi ce trebuie să fac ca să mă menţin în formă. Nu vorbesc aici despre forma fizică, dar despre forma spirituală, care a fost clădită timp de patru ani? Asta mă preocupă! Deşi nu-mi place să vorbesc de ceea ce nu am realizat încă, pot să deschid doar o mică paranteză şi să vă spun că sunt implicată în câteva proiecte la care ţin foarte mult şi doresc să se realizeze!

– Multe succese înainte!

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)