„Îmi plac florile de piersic”

Interviu cu Florin Piersic, actor de teatru şi de cinema

Florin Piersic s-a născut pe 27 ianuarie 1936, la Cluj-Napoca şi a absolvit Institutul de Teatru şi Film din Bucureşti. A activat la Teatrul Naţional din Bucureşti între 1959 şi 1989, răstimp în care a realizat peste 30 de roluri. A interpretat diverse personaje şi la teatrele din Piatra-Neamţ, Bacău, Oradea, Braşov. Filmografia sa înregistrează peste 40 de roluri: de la „Ciulinii Bărăganului” la „De-aş fi Harap Alb”, „Columna”, „Haiducii lui Şaptecai” sau „Eminescu versus Eminem”.

În zilele de 7 şi 8 decembrie, celebrul actor a jucat în tandem cu tânăra actriţă Medeea Marinescu comedia romantică „Străini în noapte” de Eric Assous la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Spectacolul a ajuns la Chişinău cu suportul Uniunii Cultural-Artistice „Vatra Neamului”. Regia spectacolului e semnată de o altă legendă a teatrului românesc, maestrul Radu Beligan.

–      Stimate dle Florin Piersic, cum e lumea în secolul XXI?

Sunt un om care am fost şi am rămas îndrăgostit de părinţii mei. Ei m-au iubit, au înţeles că îmi place să joc teatru şi nu m-au împiedicat să mă fac actor. Dar de când nu-i mai am, am hotărât ca atunci când merg pe şosea cu maşina şi văd o femeie în vârstă făcându-mi semn cu mâna, să opresc şi s-o duc unde-i trebuie ei. Acum câteva luni, mi-a făcut semn să opresc o femeie simplă şi am luat-o în maşină. Când m-a văzut, nu şi-a ascuns uimirea: „Vai de mine, sunteţi dl Florin Piersic?”. „Da, eu sunt”. Am dus-o în comuna ei, de lângă Cluj, la despărţire mi-a mulţumit şi mi-a zis o vorbă: „Dle Florin, aşa s-o făcut lumea de rea, că mă mir că se mai face ziuă”. Adică oamenii au devenit răi, invidioşi. Oameni care au avut legături sufleteşti, prieteneşti, profesionale, acuma se duşmănesc între ei. Timpul i-a transformat din cauza banilor, toate relele se petrec din cauza banilor. Ăla vrea să câştige, ăla vrea să câştige, nu mai au niciun fel de civilitate, ca să folosesc cuvântul lui Nichita Stănescu. De fapt, nu mi-ar ajunge nici jumătate de zi ca să vă spun ce gândesc despre oameni.

–      Totuşi, continuaţi să faceţi teatru, vă întâlniţi cu spectatorii, le oferiţi daruri artistice…

Sigur, încă mai cred că există lucruri bune, frumoase. Am revenit la Chişinău, pentru că în mai, când am jucat prima dată piesa „Străini în noapte” la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, sala arhiplină a reacţionat extraordinar. Au fost reacţii pe care în alte părţi aproape că nici nu le-am avut. Publicul basarabean îmi este foarte aproape de inimă.

–      Cum aţi descoperit-o pe actriţa Medeea Marinescu?

O cunosc pe Medeea Marinescu de când ea a jucat, la vârsta de şase ani, în filmul lui Ion Popescu-Gopo „Maria Mirabela”. Ea era Mirabela, m-a încântat cum a jucat. Dar nu m-am gândit niciodată că va veni o zi când va fi actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi-mi va fi parteneră în spectacolul „Străini în noapte”, pe care vi l-am adus şi dvs.

–      La începutul carierei Dvs. în cinema, aţi interpretat rolul principal în filmul „De-aş fi Harap-Alb” (1965), în regia lui Ion Popescu-Gopo. Ce aţi face acum, dacă aţi fi Harap Alb?

Dacă aş fi Harap-Alb, m-aş sui pe statuia lui Ştefan cel Mare, l-aş mângâia pe faţă şi aş recita poemul „Pomenire ţie, Ştefan cel Mare” de Dominic Stanca.

–      Aţi putea să vă amintiţi o situaţie-limită din timpul filmărilor vreunei pelicule?

Când filmam „Paraşutiştii” (1972), trebuia să sar din avion şi eu nu vroiam. Mă ţineam cu amândouă mâinile de nişte bare şi ziceam că nu pot sări nici în ruptul capului. Jos, pe aeroportul „Kogălniceanu”, se adunară mulţi oameni să vadă cum sare Piersic cu paraşuta. Când am slăbit puţin strânsoarea, am fost împins brusc şi m-am pomenit în aer. Am început să strig, cei de la sol îşi închipuiau că strigam de satisfacţie. Dar eu ţipam „Mamă-ă-ă-ă!”.

–      Am citit într-un interviu al Dvs. că la spectacolul „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea (1956) de la Teatrul Naţional din Bucureşti l-aţi avut ca spectator în sală pe Ceauşescu. L-aţi mai întâlnit şi cu alte ocazii?

Adevărat, la spectacolul „Apus de soare”, Ceauşescu a fost în sală, eu îl jucam pe Rareş, băiatul lui Ştefan cel Mare. Dar nu l-am cunoscut personal pe Ceauşescu. L-am văzut o singură dată aproape de mine, după cutremurul de pământ din 1977. Dumnealui se întorsese din străinătate şi a venit la blocul unde au fost ucişi sub dărâmături Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ. Mi-aduc aminte că atunci Ceauşescu a dat mâna cu mine şi m-a întrebat dacă nu s-a întâmplat ceva în familia mea. Am zis: „Nu, totul e în regulă”. M-a impresionat, de ce să nu fiu sincer.

–      Unde şi cum vă place să petreceţi Crăciunul?

La mine acasă, în familie. De obicei, vin şi fiii mei, Daniel şi Florin Piersic jr., şi fostele soţii Tatiana Iekel şi Anna Szeles, şi actuala soţie, Anna Török. Anul acesta am fost invitat de Crăciun la Paris, aşa că o să mă plimb cu soţia prin Paris.

–      Cum vă simţiţi în Chişinău?

Mai ieri am intrat într-un butic de vizavi de Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” să-mi cumpăr bomboane de la fabrica „Bucuria” – mie îmi plac foarte tare bomboanele – şi au venit spre mine zeci de oameni, mi-au cerut autografe, au rugat să se fotografieze cu mine. M-am fotografiat cu jumătate de stradă, nu sunt genul de actor care să spună „sunt ocupat, sunt obosit”.

–      Vă plac florile de piersic?

Îmi plac florile de piersic. Dar sunt supărat pe fructul de piersic. E un fruct pe care eu nu-l mănânc, nu din cauza că are prea multă zeamă, dar risc să-mi stric dinţii ăştia, care sunt chiar ai mei. Sâmburele piersicului e atât de tare că dacă cumva greşeşti şi muşti sâmburele, eşti un om nenorocit.

–      Ce bucate obişnuiţi să mâncaţi de Crăciun?

Nu mă întrebaţi de bucate! Eu sunt un om căruia îi este foame tot timpul. De Crăciun îmi place, normal, să mănânc slănină, şorici, caltaboş, sarmale, cozonac şi nuci. Mie să-mi pui în faţă o grămadă de nuci şi să mă laşi să mănânc până crăp. Dar uite că mi s-a făcut foame din nou.

–      Ce cadouri deosebite aţi primit de la spectatori?

Am primit foarte multe cadouri, dar cel mai mare dar e să-mi fiţi aproape, să fim împreună, să ne privim unii pe alţii cu căldură şi bunăvoinţă. Sau măcar atunci când ne întâlnim, să ne spunem unul altuia „bună ziua”. Din păcate, unii colegi mai tineri de-ai marilor actori nici măcar nu-i salută pe maeştri. În Chişinău, am simţit o mare admiraţie a publicului faţă de artişti, un respect sincer. Nicăieri în lume nu am primit mai multe flori decât în Basarabia. Mă tem că nici la înmormântarea mea nu voi avea atâtea flori câte mi-au fost aduse aici, în Chişinău.

–      Ce urare aveţi pentru admiratorii Dvs. din R. Moldova?

Vă doresc tuturor dvs., ca şi mie, să mai avem o Speranţă. Să sperăm că vom avea o viaţă mai bună, că oamenii vor fi mai apropiaţi unul de altul şi o să-şi dea mână cu mână. Am văzut la televizor, aici la Chişinău, o emisiune despre o femeie cu trei copii, dată afară din casa ei modestă de către soţul beţiv. La sfârşitul emisiunii era anunţat un număr de telefon la care puteau trimite sms-uri cei care doreau să ajute sărmana femeie. Eu am trimis, nu unul, ci mai multe sms-uri. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, să încercăm să fim mai buni, mai generoşi.

–      Vă mulţumim pentru interviu. Crăciun fericit!

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.