„Îmi doresc un viitor mai bun pentru părinţii şi fraţii noştri”

Originară din Zăluceni, Florești, Angela Gartner a plecat din R. Moldova în căutarea unui loc de muncă la mijlocul anilor 90. Asemeni multor cetățeni care au luat calea străinătății în acea perioadă, a ajuns pe căi ilegale în Germania. A înfruntat numeroase dificultăţi, dar a rezistat și, până la urmă, a reușit să se adapteze și să se integreze în mediul german. A traversat Oderul în noiembrie, când îţi clănţăneau de frig dinţii în gură, ca să ajungă pe tărâmul viselor, ştie care e diferenţa între o celulă de izolator din Rusia, şi una din Europa. Azi, la o distanță de două decenii, se simte împlinită şi realizată profesional în Germania, dar cu sufletul este acasă, în Moldova. Este o voce activă a comunităţii româneşti din Berlin.

– Stimată doamnă Angela Gartner, cât de des reuşiţi să vă întoarceţi acasă, în R. Moldova, ce schimbări ați remarcat?

Vizitez R. Moldova de trei, patru ori pe an. Îmi iubesc foarte mult baştina. Nu accept când cineva vorbeşte urât despre ea, acolo m-am născut, acolo am crescut şi niciodată nu voi uita de unde am pornit. Din păcate însă am impresia că oamenii care au trăit greu acum o duc şi mai greu. Asistenţa medicală este foarte precară. Poliţiştii te opresc cu şi fără motiv. Se simte o nervozitate până şi în magazine, unde vânzătoarele ar trebui să fie amabile. M-am speriat şi mi s-a făcut milă de oameni când am văzut preţurile de acasă. În Germania nu cheltui atâţia bani ca în Moldova, unde viaţa e mai scumpă, facturile sunt foarte mari. Nu ştiu cum oamenii de rând, în special pensionarii, fac față situației cu 1000 – 2000 de lei.

– Acum două decenii, v-aţi pornit peste hotare, fără documente, pe căi ilegale. Cu ce aţi pornit la drum, cât de mare a fost discrepanţa între aşteptări şi realitatea pe care ați găsit-o la Berlin?

Am plecat în 1996 cu un rucsac cu merinde şi apă, cât să ne ajungă până în Polonia. Cu 300 de dolari împrumutaţi, câteva haine de schimb. Ne însoţea un prieten. Afară era frig, am trecut în mod clandestin Oderul pe 17 noiembrie. Până la jumătate de râu apa ne ajungea până la gleznă, am traversat o insulă, apoi cealaltă jumătate de râu, unde apa rece ca gheaţa ne ajungea până la brâu. Ulterior am avut grave probleme de sănătate din cauza frigului pe care l-am tras atunci. Ajungând în Germania, timp de câteva zile, am stat închise într-o baracă de câţiva metri pătrați, fără apă, fără mâncare. Afară ninsese, nu puteam ieşi ca să nu lăsăm urme pe zăpadă, să nu ne găsească autorităţile. Ulterior, ajutate de prieteni, ne-am găsit o gazdă. Primul an a fost cel mai greu deoarece nu cunoşteam limba. Pe cât de mari ne-au fost așteptările, pe atât de mare ne-a fost dezamăgirea. Iniţial am lucrat agent de publicitate. Dimineața ni se spunea în ce sector trebuie să mergem, sunam la intrare ca să ne permită să urcăm la scară să distribuim reclama. Mulți se arătau indignați, ne certau, dar depășeam aceste situaţii mai ușor atât timp cât nu știam limba. Mai apoi, când înțelegeam, ne numeau „străini”, „veniți de pe aiurea”, mă simțeam umilită. Am împrăștiat reclamă vreo patru ani, apoi mai făceam curățenie, vindeam kebab, seara de la 21.00 până la 23.00 făceam curățenie într-un alt local. Dormeam doar vreo cinci ore pe noapte. Așa am ținut-o vreo șase luni până mi s-a întunecat în fața ochilor…

 

– Era, probabil, și frica de autorități, din moment ce munceaţi ilegal.

Frica de poliție era foarte mare. Îmi părea că sunt urmărită la fiecare colț de stradă. Dacă te prindeau la locul de muncă, te expulzau din Germania. Stresul, consecință a acestei stări, m-a urmărit încă mult timp. În patru ani, am fost expulzată de trei ori. Mă întorceam pe aceleași căi, trecând Oderul, deja știam drumul. În 2000, după ultima expulzare, am decis să pun capăt acestui stres, să revin în Germania cu viză. Ulterior m-am căsătorit și aceste probleme au rămas în urmă. Avem un băiat cu actualul meu soț și acest fapt m-a ajutat să-mi regăsesc liniștea sufletească. În acest moment, lucrez câteva ore pe zi în firma soțului – un salon auto. Dar în mare parte mă dedic familiei și educației copilului.

– Ați muncit un an şi la Moscova, unde ați fost reținută pentru încălcarea regimului de ședere, apoi la Berlin, ce diferenţă aţi sesizat în atitudinea forţelor de ordine din Est şi a celor din Vest?

În Rusia am stat o oră în „obezianik”. Mirosea a mucegai şi urină. Milițienii erau aroganți și se comportau brutal. În Germania, m-am speriat când am fost reţinută, credeam că vom fi maltrataţi, dar, spre surprinderea noastră, nimeni nu ne-a bruscat, erau condiții ca la sanatoriu. Fiecare masă era însoțită de fructe, legume și chiar îți dădeau bani de buzunar pentru necesitățile proprii. Era o zi în care venea un magazin. A treia oară am stat o lună într-un izolator din Regensburg. Acolo erau deținute suspectate de comerț cu droguri, omoruri. Atitudinea era mai severă. Nu m-am așteptat să stau prin izolatoare, dar e bine că au fost izolatoare din țări democratice și cu autorităţi educate.

– Dacă ar fi să înfruntați încă o dată aceleași greutăți ca să ajungeţi la situaţia de azi, ați accepta să repetaţi această cale?

Nu aș accepta pentru nimic în lume. Mi-aș continua studiile, pentru că am făcut doar doi ani de facultate la Universitatea Tehnică din Chișinău. Aș încerca să realizez ceva acasă. Acum mă simt realizată la Belin, dar dorul de casă nu mă lasă.

– Ce valori ați importa din Germania acasă și de acasă la Berlin pentru a vă simţi mai confortabil?

Îmi place că în Germania oamenii sunt punctuali, inteligenți, calmi. Dar sunt distanţi, nu sunt atât de deschiși ca noi. Merg unii la alții în ospeție doar dacă sunt invitați. Eu am avut noroc că părinții soțului sunt oameni mai comunicativi, primitori, m-am simțit din prima clipă ca la mama acasă. Aș importa ordinea, punctualitatea. Îmi lipsesc însă rudele, deschiderea, ospitalitatea oamenilor de acasă. Totodată în Germania nu există șpagă, corupție, legea e pentru toți lege. Aş importa în primul rând aceste valori. Marele flagel care ne-a adus în situația în care trăim și macină sistemul nostru, din păcate, este corupția.

– Aţi participat la proteste la Chișinău, la Berlin legate de furtul miliardului, de fraudarea alegerilor, ce vă determină să luați atitudine faţă de ceea ce se întâmplă acasă?

Sunt foarte supărată pe felul cum se comportă politicienii cu concetățenii noștri aduşi la capătul sărăciei. M-a înfuriat rezultatul alegerilor prezidențiale la care a fost ales Dodon, acest nepreședinte al nostru, care nu face decât să dezbine societatea, să semene ură. Vreau să fiu solidară cu oamenii de acasă, să luptăm pentru un viitor mai bun pentru părinții, frații noştri. Am un frate care trăiește cu un salariu din care nu-și poate permite nimic. Mama avea inițial o pensie de 600 de lei, apoi de o mie de lei. Dacă nu mergeam noi cu ea la medic, vă dați seama că nu putea să-și cumpere medicamente.

– Sunt 26 de ani de independență, de ce în viziunea Dvs. Moldova nu are parte de un lider care să țină cont de oameni și de interesul național al acestui ţinut?

Oamenii când merg la vot n-ar trebui să se vândă pentru 100 g de votcă ori un kg de orez, ci să aleagă corect. Pentru asta e nevoie să avem cât mai multe instituții media independente, care să informeze corect cetățenii. Din păcate, în sat, când încercăm să discutăm pe teme politice, mă numesc „nemțoaică”, „ce mai vreți și voi cu Europa voastră?”. Oamenii reacționează emoțional, în loc să întrețină o discuție calm, cu argumente, așa ca în Germania. Imediat te atacă. Mulţi votează în funcție de țara unde lucrează, dacă sunt la Moscova – un președinte pro-rus, dacă sunt în Europa – un proeuropean. Nu mi se pare corect. Trebuie să alegem în funcție de capacitățile pe care le are un politician, analizând ce spune și ce face acesta. E timpul ca ei să deschidă locuri de muncă şi să crească nivelul de trai de acasă.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.