(II) Fără ţară, „Lăutarii” ar fi cîntat doar în cîteva raioane

Maestrul Botgros împlineşte 60 de ani

Perfecţiune, suflu nou, rigoare – toate au influenţat cursul muzicii populare româneşti

Rodica Iuncu: Ce credeţi că a adus nou prezenţa lui Nicolae Botgros şi a orchestrei „Lăutarii” pe scena muzicii populare din România? 

Elise Stan.: Domnia sa, pentru a rezuma doar în cîteva cuvinte lunga şi luxurianta sa carieră, se numără printre acei foarte puţini artişti care au influenţat cursul muzicii populare româneşti în ultimele decenii. A adus o notă de perfecţiune, a venit cu un suflu nou, cu o energie extraordinară. Din păcate, pot să spun că, prin comparaţie, orchestrele noastre sunt cuprinse, din cînd în cînd, de blazare; ele afişează un soi de oboseală, de a cînta în virtutea inerţiei, fără rîvnă, fără tragere de inimă, cum se nimereşte, ca să treacă timpul şi ca să bifeze o activitate. Orchestrele noastre nu cîntă în picioare, toată lumea stă pe scaune şi nici pe scaune nu pot să stea mai mult de două ore – stau întinşi, „răstigniţi,” se vînzolesc – totul se vede în imagine şi, cînd nu au de cîntat, vorbesc între ei.

După opinia mea, odată cu apariţia în cîmpul concurenţial a lui Nicolae Botgros, situaţia s-a îmbunătăţit. Dar, pentru că a pătruns pe piaţa show-businessului românesc şi le-a luat într-un fel… pîinea, adică sărbătorile şi evenimentele, a stîrnit şi invidii, animozităţi. Încă sunt mulţi dintre cei care au rămas la nivelul de cîrcotaşi care nu ştiu altceva decît să cîrcotească pe seama „Lăutarilor”. Însă există destul de mulţi muzicieni care s-au ambiţionat să-şi facă şi ei o orchestră bună cu care să dovedească că şi ei pot să fie buni, că şi ei pot să scoată un CD impecabil. Cum e să faci mai bine decît celălalt, cum e să ajungi la acel nivel şi să-l depăşeşti? Este o orchestră la Iaşi, „Doina Carpaţilor”, care şi-a pus asemenea întrebări şi a demonstrat că poate să ajungă la o anumită rigoare, disciplină, acurateţe, omogenitate – într-un cuvînt, la profesionalism.

R.Iu.: Ce v-a adus dvs. personal această colaborare? Şi în ce măsură aţi reuşit să realizaţi împreună ceea ce v-aţi propus?

E.S.: Trebuie să spun că în viaţa mea sigur că a adus lucruri bune şi, înainte de toate, bucuria realizării unor spectacole şi emisiuni deosebite. Dar din cauza colaborării mele cu orchestra „Lăutarii” şi maestrul Botgros, eu am avut şi foarte mult de suferit. Nu el este vinovatul, desigur, el a adus numai lucruri frumoase. Este vorba de cu totul altceva: din moment ce am promovat permanent numai o singură orchestră şi un singur dirijor, imediat au apărut fel de fel de suspiciuni. Aşa sunt oamenii! Chiar de la Gala Premiilor „Etnos” din 1998, urmată de seria evenimentelor consecutive realizate împreună, dar mai ales după 2002, cînd, la invitaţia mea, „Lăutarii” de la Chişinău au participat la „Cerbul de Aur”, a trebuit să am curajul să rezist mai multor apostrofări apărute în diferite ziare, emisiuni radio şi TV. Mi s-a reproşat că am făcut o „gafă politică” atunci cînd la acelaşi festival, în textul prezentat de Iuliana Tudor, a figurat aprecierea că „Lăutarii” maestrului Nicolae Botgros reprezintă „Cea mai bună orchestră de muzică populară din întreg spaţiul românesc”.

Un stilist desăvîrşit, un aristocrat al viorii şi un dirijor inegalabil

R.Iu.: Atunci cînd acordaţi „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros titulatura de „cea mai bună orchestră de muzică românească”, ce aveţi în vedere la modul concret?

E.S.: Încă acum 20 de ani, aflat la pupitrul orchestrei sale, Nicolae Botgros a sedus efectiv publicul din România, reuşind să anime pasiunea pentru muzica pe care o cîntă şi în rîndul celora care nu îndrăgeau muzica populară. Acest dar al său, acela de a şti să transmită complexului instrument la care cîntă – orchestra – propriul entuziasm pentru muzică este completat şi de interesul pe care ştie să-l arate atît pieselor concertante de mare anvergură, cît şi acompaniamentului orchestral. Fiind un perfecţionist, el a creat o adevărată şcoală de interpretare a muzicii populare instrumentale, colaborînd cu marile nume ale folclorului românesc.

Calitatea şi densitatea repertorială, cu o scriitură tipică pentru muzica populară, piesele muzicale, a căror atmosferă s-a plasat întotdeauna sub semnul emoţiilor subtile, imprevizibile, au entuziasmat întotdeauna publicul din sală. Membrii orchestrei au dat, de atîtea ori, încă de la primele măsuri acea senzaţie plină de viaţă pe care ţi-o transmite doar performanţa şi că privesc muzica cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o poate da zîmbetul unui copil. Avîndu-l pe maestru la pupitru, fascinează sunetul lor pasional, precum şi rigoarea şi forţa dată nu doar de viteza de execuţie a pasajelor de virtuozitate.

Nicolae Botgros s-a afirmat şi ca un adevărat vrăjitor al aranjamentelor orchestrale, în care el trece efectiv de la condiţia de mînuitor de sonorităţi la cea de creator de frumos. Poate, mai viguros decît imensul său talent muzical este instinctul său de a da publicului ceea ce aşteaptă de la el. De fapt, Nicolae Botgros conduce muzica, nu o face, nu o găseşte, nu o interpretează. O conduce cu gesturi pe cît de expresive, pe atît de tensionate, sugerînd că muzica este şi inspiraţie, şi plăcere, şi putere interioară. Aşadar, nu e de mirare că faima sa depăşeşte hotarele muzicii populare, Nicolae Botgros este deja un fenomen cultural.

Concert înregistrat de „Guiness Book”

R.Iu.: În îndelungata dvs. colaborare cu orchestra „Lăutarii”, ar fi vreo trăsătură care l-ar individualiza în mod special pe maestrul Nicolae Botgros?

E.S.: A fost o situaţie cînd s-a întîmplat ca maestrul să fie bolnav, iar emisiunea „Odată-n viaţă” nu putea fi suspendată şi atunci a venit să dirijeze orchestra fiul maestrului, Cornel Botgros. Deşi „Lăutarii” sunt aceiaşi, deşi Cornel a dirijat bine, corect, frumos, orchestra nu a avut aceeaşi carismă. De ce? El îi săgetează din ochi şi nu mai suflă unul! Sunt numai ochi şi urechi pe maestru: să-i soarbă cuvintele, gesturile, mimica şi expresia ochilor. El a impus în orchestră o disciplină şi rigoare extraordinară! În afară de faptul că ei îl recunosc de jupîn şi îi ştiu de frică, el şi în momentul în care dirijează, prin expresivitatea cu care o face, prin gestica braţelor, a degetelor şi mimica feţei, le sugerează starea necesară pe care trebuie să o transmită publicului prin instrumentele lor, prin muzica pe care o interpretează. Este un gen de magie psihologică.

… Se pune întrebarea: cît de mare poate fi impactul muzicii asupra calităţii vieţii noastre? Foarte mare atunci cînd, împovăraţi de nevoile şi necazurile zilnice, de lipsurile de tot felul, suntem trişti şi cînd varii motive ne împiedică să fim fericiţi. Atunci singura noastră mîngîiere rămîne cîntecul şi, dacă este inspirat şi bine meşteşugit, tot el ne face să zărim raza de lumină şi ne dă un dram de speranţă.

Interviu de Rodica Iuncu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)