„Identitatea nu se poate pierde, ea ori este, ori lipsește”

 

Dumitru Verdianu acasă, la Ungheni, alături de personajele din compoziția „Străbunii”

Interviu cu sculptorul Dumitru Verdianu, Viena, Ungheni

Stimate Dumitru Veridanu, care e cea mai veche sculptură văzută vreodată de Dvs.? Vine din preistorie, e făcută de așa-zișii „oameni primitivi”?

Primele sculpturi preistorice care m-au impresionat sunt cele văzute la Ermitaj: portretele și figurile faraonilor din Egipt. M-au frapat prin măreția și profunzimea lor. Pe atunci, prin anul 1976, eram student la Academia de Arte din Sankt-Petersburg. Mai târziu am văzut în Austria o sculptură, mică, de 20 /10/7 cm, Venus de Willendorf, cu vârsta de peste 32. 000 de ani. A fost găsită în apropiere de locul meu de trai, pe malul Dunării. Această capodoperă se află în Muzeul de Artă și Istorie din Viena.

La Ungheni, în copilărie, existau obiecte cioplite în piatră, în lemn?

La Ungheni, unde sunt născut, nu aveam cioplitori nici în piatră și nici în lemn, dar în preajma orașului se găsește un lut foarte plastic, folosit ca materie primă la uzina de ceramică. Ceramistul Nicolae Costriba a fost acel om care a deschis la Ungheni o școală de pictură și sculptură, el a adunat talentele de prin mahalalele Unghenilor. Nicolae Costriba a fost mentorul și primul meu învățător.

 În multe sculpturi ale Dvs. vizualizați linii, forme din locurile natale. O faceți intenționat? E o modalitate de a vă păstra identitatea?

Nu cred că o fac intenționat. Tot ce iese din daltă sau de pe urma unui creion e memoria plastică, amintirile din copilărie, transpuse în diferite materiale. Cred că identitatea nu se poate pierde, ea ori este, ori lipsește. Pe mine mă inspiră mult aceste amintiri.

Dumitru Verdianu. Mămăliga.

Motivele rurale rămân prezente în creația Dvs. Dar satele Basarabiei nu mai sunt cum erau, de fapt, dispar încetul cu încetul. Ce gânduri vă obsedează când veniți într-un sat basarabean?

Pentru mine sunt importante piesele –obiect: răstignirile, porțile cioplite în lemn sau în piatră de Cosăuți .  Din păcate, astfel de obiecte de artă rurală dispar în satele de azi, acest lucru mă framântă, mă neliniștește. Sunt indignat când văd, în loc de răstigniri tradiționale, niște pietre polisate cu portrete gravate pe ele. De asemenea, mă supără porțile și gardurile din beton, care se repetă de la o casă la alta.

O lucrare de excepție a Dvs. e „Visătorul”. Nu e periculos să visezi prea mult? Ce vise ați avut în copilărie? Ce vise aveți azi?

Nu cred că e un pericol să visezi prea mult, pentru mine visul e rezultatul trăirilor, gândurilor ce-ți dau târcoale. Uneori, în vis găsești și rezolvarea multor frământari. Visele din copilărie țineau, cel mai des, de niște bunuri materiale. Acum visele sunt, mai des, spirituale.

La finele lui 2017 ați avut o amplă expoziție personală la Muzeul Național de Artă al Moldovei. Ce amintiri aveți despre acea expoziție?

Expoziția din noiembrie 2017- ianuarie 2018 este a treia personală din incinta Muzeului Național de Artă de la Chișinău, ea a cuprins peste 80 de lucrări. Am avut un public select și numeros, cu reacții și recenzii favorabile. Expoziția a fost calificată drept cea mai bună expoziție a anului. M-a impresionat, în special, cum au reacționat, copiii, generația tânără, le-au plăcut mult sculpturile inspirate din copilărie  – Mămăliga, Bobocul, Cocostârcii ș.a.

Cum ați elaborat compoziția ce are în prim-plan o mămăligă? Tema mămăligii rămâne actuală?

Compoziția se numește „Omagiu mamei Aniuta” și reprezintă o mămăligă pe un fund de lemn, pe o masă rotundă din piatră de Cosăuți. E o amintire din copilăria mea, o mămăligă ce ne bucura în fiecare zi.

Mămăliga e din bronz polisat, ea pare un soare. În această piesă centrală se oglindește tot spațiul din jur. Toate personajele parca sunt în mișcare, ele reînvie. Fundul e cioplit din lemn, în stil tradițional. Masa, rotundă, e cioplită în piatră, puțin înclinată. Toate componentele alcătuiesc un întreg. Pentru mine, e o invitație în copilărie, când ne aduna Mama pe toți cei 7 copii împrejurul mesei rotunde, cu mămăliga la mijloc.

Impresionant este și portretul sculptat al Mamei. Ați creat un chip puternic, ferm, de o mare rezistență spirituală. Am văzut însă o fotografie a mamei Dvs., ea zâmbește, emană multă bucurie, lumină.

Portretul Mamei e din 1971, e cea mai timpurie sculptură din expoziție. Soarta acestui portret e deosebită – sculptura a fost modelată la solicitarea învățatorului meu, Nicolae Costriba. Îmi aduc aminte cum modelam portretul. Mama nu avea timp să pozeze, iarnă fiind, ea trebăluia pe lângă cuptor. În timp ce pregătea mâncarea, mă straduiam să-i prind chipul. Mama nu avea chef de zimbet, era ocupată cu gătitul, așa că a ieșit puțin cam prea serioasă. În realitate, era o fire veselă și foarte prietenoasă, avea o filosofie țărănească profundă. Putea aprecia din câteva priviri caracterul și esența oricărui om. Îi plăcea să dea porecle și erau atât de exacte și profunde, că sunt valabile până în ziua de azi.

Dumitru Verdianu. Visătorul.

Multe sculpturi au ca element-cheie Roata. De ce vă preocupă Roata?  Care e mijlocul de transport principal al Dvs. – mașina? Ce marcă? Vă plac roțile ei?

Roata  e un simbol ce mă reprezintă ca om, ca artist. Pentru mine, roata e simbolul mișcării și al progresului. Odată cu inventarea roții, lumea s-a schimbat. Iar eu (Fiu rătăcitor fiind ) tot rostogolesc roata Vieții prin lume. Folosesc roata în multe compoziții: „Intoarcerea fiului rătăcitor”, „Omagiu lui Barbu Lăutaru” ș.a. Mașina, automobilul nu mă preocupă prea mult, doar ca mijloc de transport. Roțile de căruță îmi plac mai mult, sunt simbolice și lucrate cu drag de meșterii rotari.

Ce statut are un artist plastic în Austria? Ce sculpturi ale Dvs. sunt instalate în spații pulbice din Austria?

La Viena, un artist plastic nu are nici un statut oficial. Criteriul de bază e cum poți să-ți câștigi exzistența. Există câteva Uniuni de creație, dar ele nu au bunuri materiale, nu au ateliere de creație. Artistul singur trebuie să se descurce. Foarte multi dintre colegii mei de facultate de la Viena (am făcut, după Sankt-Petersburg, 4 ani de masterat la Academia de Arte din Viena, la profesorul Michelangelo Pistoletto) au urmat după absolvire altă facultate. Ei sunt artiști doar în timpul liber. Cât despre sculpturile mele din spații publice, am una în suburbia Vienei, la Fisament – o compoziție pe tema Libertății și Fraternității. Prin Austria, am mai multe sculpturi, de exemplu, în Burgenland am făcut un Drum memorial, dedicat refugiului ungurilor, acolo sunt instalate 4 sculpturi. Am instalat o sculptură în lemn și în regiunea Salsburg etc.

Mie îmi place mult sculptura Dvs. din parcul de la Ungheni – un bărbat și o femeie de la țară, așezați pe un tron de piatră, pentru veșnicie.

Această compoziție se numește „Străbunii”, în ea sunt două personaje, un bătrân și o batrână, așezați pe o prispă. E o lucrare simbolică – doi părinți, doi bunei, în așteptarea copiilor. E o temă foarte actuală, părinții sunt mereu în așteptarea copiilor. Pe prispa din această compoziție este un loc liber. De aceea, ori de câte ori vin acasă, la Ungheni, mă așez alături de străbunii mei tăcuți, de piatră. Acolo îmi depăn amintirile.

Cum s-a desfășurat expozița Dvs. de la Palatul Culturii din Iași?

Expoziția recentă din Iași, de la Palatul Culturii a fost, cred, o reușită. Publicul din România este elevat, exigent. La vernisaj a venit multă lume, au venit și oaspeți de la Ungheni, chiar și primarul, Alexandru Ambros cu toți consilierii, au fost și mulți colegi. Expoziția a fost bine mediatizată, TVR Iași a făcut un film. Au apărut articole profesioniste în revista „Scriptor” , în „Expresul Cultural”. Pentru mine această expoziție a fost un vis pe care îl visam demult. Sălile Palatului sunt superbe, sculpturile mele s-au încadrat bine în spațiile Muzeului.

Ce credeți despre Centenarul Unirii? E posibilă Unirea Republicii Moldova cu România?

Centenarul Unirii e un eveniment foarte important. Eu aveam așteptări mult mai mari. Din păcate, înstrăinarea e mai gravă decât îmi puteam închipui. Nu știu când se va face Unirea, dar o doresc din tot sufletul. Trăind la Ungheni, chiar la hotar, simt până acum sârma ghimpată care trecea prin apropierea casei părintești .

Copiii Dvs. vin des în Basarabia?

Când erau mici, era mai simplu să venim cu familia în Moldova. Acum și Domnica, și Axel sunt studenți la Universitatea din Viena, sunt încărcați de treburi, așa că e mai greu cu venitul. Dar mă bucură dorința lor de a merge în Moldova, sunt legați de acest meleag.

Ce mesaj aveți pentru admiratorii Dvs. basarabeni?

Aș dori să se trezească din amorțire. Să facem, înainte de toate, Unirea cu Țara –Mumă. Celelalte vor veni de la sine.

Vă mulțumesc și mult succes!

Interviu de Irina Nechit