Iată casa din copilărie a actriţei Stela Popescu!

Caravana JURNAL TRUST MEDIA a ajuns la casa actriţei şi a stat de vorbă cu rudele sale

Ziua în care destinul a luat-o de la capăt
Actriţa de origine basarabeană Stela Popescu îşi aminteşte şi astăzi locurile de vis şi de coşmar ale copilăriei. O fetiţă de opt ani stătea zgribulită în braţele mamei sub ninsoarea care acoperea nemilos acareturile şi oamenii înghesuiţi în vagoanele de marfă. Într-o zi de februarie a anului 1944 mergea spre o altă viaţă, purtând în bagaje amintirile copilăriei şi pe cea a tatălui pe care l-a crezut mort aproape 20 de ani. O fetiţă pe care azi o iubeşte toată România: Stela Popescu.
Până la vârsta de opt ani, Stela Popescu a locuit în această casă din s. Chiperceni, r. Orhei. Tatăl actriţei a fost deportat în Siberia, iar ea cu mama sa s-au refugiat în România. Stela Popescu nu a trecut de mult timp pe acasă. „Zice că n-are verişori, dar mai sunt aici câţiva. Am eu un băiat, e poliţist în Chişinău. A fost pe-aici când eram mic. I-am dat două pâini. Una a zis că o va mânca pe drum, iar pe cealaltă o va duce în România”, a declarat pentru Jurnal TV Nicu Levinţa.
Se mândreşte că e din Basarabia

Rudele mai povestesc că Stela Popescu seamănă leit cu mama sa. De altfel, actriţa declară în nenumărate rânduri că nu poate uita cum mama sa cocea pâine la vatră, ţesea şi broda. „La o emisiune spunea că nu se dezice de faptul că e moldoveancă, se mândreşte că e din Moldova”, spune vecina Maria Vascan.
„M-am născut în 1935 într-un târguşor cu foarte mulţi evrei, datorită cărora era o viaţă comercială foarte bogată. Mama purta pe vremea aceea sandale nemţeşti, se îmbrăca în mătase naturală. Amintirile mele din copilărie sunt romantice, chiar dacă lucrurile acolo s-au petrecut dramatic. În memoria mea, Orheiul a rămas un colţ de rai, o frumuseţe plină de flori, mi-amintesc o curte minunată cu un păr care făcea pere cât un cap de copil”, a declarat în presa din România celebra actriţă. Părinţii săi erau învăţători. „Mama făcea parte dintr-o familie cu nouă copii, dintre care trei au fost deportaţi. Ruşii au avut un sistem foarte deştept, comunismul în general a fost un sistem bine organizat, numai că au dat-o în bară. Au venit într-o noapte, au deportat tot ce se chema intelectual, începând de la primul învăţător până la popă, primar. I-au dus pe toţi la Vladivostok şi au adus în toate posturile administraţiei publice numai ruşi. Şi chiar din a doua zi orice cetăţean din Basarabia trebuia să vorbească ruseşte. Limba română a fost uitată peste noapte. Nici mama, nici tata nu ştiau ruseşte. Pe tata, care era şi ofiţer român în rezervă, l-au luat pe sus într-o noapte… Eu aveam patru ani şi jumătate atunci. A doua zi, i-au spus mamei să-i ducă un pachet cu două perechi de ciorapi, două cămăşi şi două perechi de pantaloni. L-am revăzut când aveam 23 de ani. Mama a rămas în locul lui directoare la şcoală şi a trebuit să predea în limba rusă. Noaptea învăţa lecţia, ziua o preda copiilor. Avea toată şcoala pe mână, erau cu totul două învăţătoare amărâte şi trebuia să se descurce cu copii de la 7 la 17 ani.
Din clipa în care tata a fost deportat, 19 ani n-am mai ştiut nimic de el. Ne-a povestit că trimisese nenumărate scrisori, dar nu au ajuns. Abia mai târziu am aflat dintr-un documentar american ce se întâmpla cu scrisorile trimise din lagăr. Le dădeau foc… A fost o tragedie, i-au dus la –50 de grade, le-au dat topoare şi i-au pus să-şi facă barăci şi o nouă viaţă. Ca pe deţinuţi. Făceau noaptea foc şi stăteau în cerc, ca să se poată încălzi. Care era la margine se zbătea să intre spre foc, puteau să îngheţe la margine. Se băteau, se înjunghiau…
Am luat viaţa în piept pur şi simplu

Nu e nicio deosebire între Hitler şi Stalin şi alţi nenorociţi care şi-au bătut joc de oameni”, mai spune Stela Popescu, amintindu-şi şi de ziua în care a fugit. „A fost o acţiune masivă atunci, Antonescu ne-a chemat: „Cine vrea să vină la patria-mumă să vină, că-i dăm casă şi slujbă”. Şi atunci mama m-a luat în braţe şi ne-am urcat în prima căruţă pe care am găsit-o. Apoi am mers din Chişinău cu nişte vagoane în care ne încărcau şi ne duceau în centre din România. Era unul pe la Râmnicu-Vâlcea, altul pe la Sibiu. Era februarie, ningea; am călătorit două săptămâni de la Orhei la Sibiu. Mama era o femeie foarte căpoasă, luase exact ce trebuie, aveai voie să iei 100 de kg, aveam perne, farfurii, plapumă. De acolo ne-au repartizat. Ne-au dat casă, mamei – post, şi astfel ne-am stabilit în România. Am luat viaţa în piept pur şi simplu. Aveam o mamă care putea să facă orice, era dimineaţa la şcoală patru-cinci ore, apoi venea acasă, punea roşii şi castraveţi şi mai şi cosea între timp, de la izmene bărbăteşti până la ultima fundă pe care mi-o punea în păr. Aşa mamă am avut… După câţiva ani de când ne stabilisem în România a mai fost un puseu când comuniştii au vrut să ne ducă pe toţi înapoi în Basarabia. Cine ştie în ce fund de Siberie ne-ar fi dus?! Şi-atunci, mama a făcut o căsătorie de convenienţă, ca să nu fim nevoite să plecăm”, dezvăluie actriţa într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional”.
Regăsirea

Tatăl său a fost eliberat în 1959 şi s-a întors din Siberia. A mers la soacra sa şi aşa a aflat de ele. S-au reîntâlnit. „A fost nostim atunci. A trebuit să mă duc întâi la Moscova, să fac o excursie, şi abia la întoarcere am avut două zile la dispoziţie, la Chişinău, să stau cu tata. Ne-am întâlnit în gară, pe acelaşi peron de pe care eu şi mama fugisem în ’44. Mi-l aminteam perfect. Din imaginile memoriei mele şi din povestirile mamei ştiam că e un domn mai plinuţ, dar atunci, în noaptea aceea, pe peronul gării din Chişinău am întâlnit un domn slab şi pocit la faţă. Am fost şocată să văd că are ochii albaştri. Nimeni din familie nu avea ochii albaştri. Mi-a spus că s-au făcut aşa de la atâta plâns. A fost impresionantă revederea. Tata era mândru cu mine”, îşi aminteşte actriţa.
Timp de aproape 20 de ani s-a chinuit să îl aducă pe tatăl său în Ţară. A reuşit abia în 1977, după ce mamei sale îi murise soţul din România, iar tatei – soţia lui basarabeancă. „Am făcut memorii peste memorii la Marea Adunare Naţională de aici, iar tata – la Marea Adunare de la Moscova. După ce a ieşit la pensie şi am demonstrat că sunt singura lui fiică şi că are nevoie de îngrijiri, am putut să-l aduc. A trăit până la 91 de ani şi a murit dintr-o operaţie de bilă. Ironia sorţii, după câte a pătimit…
Vorbea foarte puţin de experienţa lui din Siberia, dar rămăsese marcat de puterea şi de încăpăţânarea rusului, de forţa societăţii lor. Când venea vorba despre ruşi, zicea mereu: „He-he, sunteţi nişti proşti… numai să vrea rusu’ şi în 24 de ore e la Timişoara”.
(După Jurnal TV, selecţii din presa din România)
The following two tabs change content below.