„Iară cărţi?!”

REPORTAJ // De Ziua copilului, la Penitenciarul nr. 2 din Lipcani, 49 de deţinuţi minori au recitat poezii şi au jucat fotbal

„Alinierea, drepţi!” – supravegheaţi de colaboratorii penitenciarului din toate părţile, condamnaţii minori care îşi ispăşesc pedeapsa după gratiile Penitenciarului nr. 2 din Lipcani, r. Briceni, abia aşteptau ca în sfârşit să răsune acel ultim sunet şi să-şi poată îmbrăţişa părinţii care au venit să-i felicite cu ocazia sărbătorii copilului. Era 1 iunie, ziua care pentru deţinuţii minori aliniaţi în patru rânduri nu era altceva decât unul din puţinele prilejuri de a-şi vedea persoanele dragi. Însă până atunci, toţi „micuţii” trebuia să vină la microfon şi să spună câte o poezie despre copilărie, şcoală, părinţi, profesorii iubiţi etc.

Îmbrăcaţi la patru ace, pieptănaţi fir cu fir – aşa ar arăta copiii de la un careu şcolar obişnuit. Aici, în detenţie, băieţii aveau pe ei tricouri, pantaloni sport, erau încălţaţi în şlapi din care se vedeau ciorapii de culoare gri, doar vreo câţiva erau în pantofi lustruiţi aproape ideal sau în ghete curate, dar scâlciate, şi unul ca unul aveau aceeași coafură – tunşi zero. De Ziua copiilor la ei în vizită a venit însuşi ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, care le-a vorbit condamnaţilor despre drepturile omului, i-a compătimit că sunt lipsiţi de dreptul fundamental la libertate şi le-a adus în dar… „Şi? Iară cărţi?”, s-a auzit o voce dezamăgită din rândurile condamnaţilor.

Veniţi, copii, acasă!

Şi, ca de obicei, după ce a luat cuvânt directorul instituţiei şi oaspeţii de onoare, după ce au fost înmânate diplome pentru reuşite la învățătură, doar trei la număr, au urmat poeziile învățate cu chiu, cu vai împreună cu profesorii din penitenciar. „Veniţi, copii, acasă… ăăăăă… veniţi, copii, acasă”, ruşinat că s-a bâlbâit şi a uitat cuvintele, adolescentul s-a întors la colegii lui, ascunzându-şi cu mâna plină de tatuaje ochii înlăcrimați. Aceeaşi experienţă neplăcută au avut-o aproape toţi cei care au ieşit în faţa microfonului să recite cu o intonaţie plină de indiferenţă versuri despre cât e de frumoasă viaţa în libertate. După vreo douăzeci de minute de „frecare” a creierului, cum au numit-o băieții, a sunat clopoţelul şi toţi s-au împrăştiat pe teritoriul imens al penitenciarului. Pe timpuri aici erau închişi sute de condamnaţi minori din republicile fostei Uniuni Sovietice, astăzi între pereţii Penitenciarului nr. 2 din Lipcani se găsesc doar 49 de deţinuţi minori şi, mai nou, aici îşi ispăşesc pedeapsa şi foştii angajaţi MAI condamnați la ani grei de puşcărie.

Dacă vin acasă…

În timp ce toţi „oaspeţii” erau preocupaţi de excursia pe teritoriul penitenciarului, privindu-i pe condamnaţi ca pe nişte exponate dintr-un muzeu şi uimindu-se în ce condiţii bune sunt întreținuți – „Este ca o tabără pentru tineri, condiţiile din unităţile militare sunt mult mai rele”, a menţionat Tănase – deţinuţii, în sfârşit, au avut posibilitatea să schimbe câteva vorbe cu părinţii, fraţii şi surorile care au venit să-i viziteze.

„I-am adus fiului de toate celea”, mi-a spus Maria, mama unui deţinut. Femeia nu a vrut să-mi spună pentru ce stă închis copilul ei, însă directorul penitenciarului, Iurie Furmuzachi, a menţionat că după gratii ajung doar cei mai răi. „Ei la prima vedere arată a fi îngeraşi, însă realitatea e mult mai dură. Aici sunt condamnaţi pentru omor, viol şi multe alte grozăvii”, ne-a spus directorul penitenciarului.

Printre lucrurile aduse de mama Maria, fiului i-a trezit un interes sporit marca ţigărilor aduse şi ce mai face tata. „Să-i spui să se apuce de lucru, să se ducă cu ziua la prăşit! Că dacă vin eu acasă…”, nu şi-a terminat vorba băiatul condamnat pentru omor.

„Do pobacenia, mamo!”

Condamnaţii ai căror părinţi şi rude nu au venit să-i felicite cu ocazia Zilei copiilor şi terminarea anului şcolar s-au antrenat în diverse competiţii sportive. De 1 iunie colaboratorii Penitenciarului nr. 2 au organizat pentru băieţi o spartachiadă. Deţinuţii şi-au încercat puterile la atletism, bara fixă, tragerea otgonului şi fotbal. Toţi cei prezenţi au constatat că la sport minorii condamnaţi sunt mult mai buni decât la recitarea poeziilor despre copilărie.

Ziua a trecut foarte repede şi a venit momentul când deţinuţii trebuia să-şi ia rămas bun de la apropiaţi. „Mamo, rodne scajim şo ia bul v Moskvi”, a spus în ucraineană un condamnat, la despărţirea de părinţi (în traducere: „Mamă, să le spunem rudelor că am fost la Moscova”). A sărutat-o pe mama, l-a îmbrăţişat pe tata şi le-a spus la revedere părinţilor: „Do pobacenia!”

Svetlana Panţa

The following two tabs change content below.