Hic sunt leones! (2)

Adrian CiubotaruCGPE. Coaliția pentru Guvernare Pro-Europeană va rămâne în istorie nu numai ca o eroare sintactică, ci și ca una politică. Mai exact, ca o dublă tautologie. Pe de o parte, CGPE (spiritul lingvistic econom al moldovenilor a prescurtat până și această… abreviere: CPE) înseamnă, stricto sensu, „coaliție pentru guvernare pentru Europa”, formula fiind, evident, o greșeală de ordin gramatical și stilistic. Pe de altă parte, CGPE a calchiat nu numai cuvintele (și ideile) din care s-a format titulatura AIE-1 și AIE-2, ci și alcătuirea eclectică, greoaie și nefuncțională a primelor noastre triumvirate politice. Pusă de la bun început pe picior greșit, CPGE a mers și sărit pe acesta, dezamăgind electoratul și ușurând munca opoziției. Astfel, mulți nu au înțeles, nici până azi, unde și dacă trebuie pusă virgula în construcția „coaliție pentru guvernare pentru Europa”.

Alții, și mai numeroși, au văzut în CGPE doar o „coaliție pentru guvernare”. Foarte puțină lume a deslușit în această abreviere și o uniune națională a partidelor de orientare europeană. Prin urmare, oricum ai privi, CGPE ar trebui calificat drept un eșec. Dar ca la noi, la nimenea! Monstruoasa Coaliție îl răsturna, acum 150 de ani, pe Al. I. Cuza, dar îndrepta România spre o monarhie constituțională după model occidental, condusă de o dinastie influentă a Europei. Alianța cu puterile Axei era soluția cea mai naturală în 1914 și intrarea în război de partea Antantei, în 1916 (sic!), părea o eroare gravă a clasei politice românești de atunci. Totuși, peste doi ani, Ferdinand I alipea la Vechiul Regat nu numai mult râvnita Transilvanie, ci și Basarabia, teritoriu care aparținuse unui fost aliat! Dar câte hotărâri improvizate și gesturi necalculate i-au condus pe deputații Sfatului Țării spre Unirea din 27 martie (9 aprilie) 1918? Și câte alte erori de acest gen nu s-au transformat, mai apoi, în izbânzi și decizii istorice! În același timp, nu puține au fost nici guvernările „pașnice” și „stabile” sau deciziile „chibzuite” și „înțelepte” ,care erau cât pe ce să ne ducă țara/ țările la pierzanie.

PL-ul a încremenit, pare-se, în praxisul și în sloganele tradiționale: un cuplu de lideri (tot mai puțin) carismatici, o idee de tracțiune pentru electoratul intelectual-nostalgic, un nor mic, dar compact, de adepți, loiali cauzei indiferent de condițiile atmosferice. Este, probabil, singurul partid în care schimbările nu au loc, iar dacă au, nu se văd.


E adevărat că multe dintre beneficiile neașteptate pe care le-a generat gândirea noastră politică s-au datorat unor factori externi favorabili. Dar e și mai adevărat că avem noi darul ăsta de a intui, la momentul oportun, pragurile critice ale istoriei și de a opri căderea. Așa s-a întâmplat și în Basarabia anilor 2009-2014. Ocârmuirea comunistă a fost una de relativ succes economic, dar în preajma alegerilor din 5 aprilie 2009, se simțea că încă o victorie a PCRM-ului la alegeri ar fi însemnat înfrângerea statului Republica Moldova. Din acest simț al primejdiei, din acest fler al prăpastiei s-au și născut cele două AIE-uri și proglota ultimă a acestora – CGPE.Mulți spun că singura realizare a CGPE este reorientarea hotărâtă a țării spre Vest. O fi, nu zic ba, dar e ca și cum am lăuda surferul pentru aducerea valului la țărm. În 2009, detașarea clară de PCRM-ul lui Voronin, Greaceanâi și Tkaciuk echivala cu renunțarea la poza galeș-ambiguă a neutralității moldovenești și asumarea fermă a unei politici proeuropene în condițiile în care numai UE ar fi putut salva proaspăta guvernare democratică de faliment (politic și mai ales financiar). Mai mult, perseverând în politici proeuropene, guvernanții au obținut nu numai adeziunea electoratului aciuat în Vest, ci și accesul la fondurile atât de importante pentru supraviețuirea economiei naționale. Îi putem lăuda însă nu pentru că au „obținut accesul”, ci pentru că nu au pus piedici intenției UE de a ni-l acorda. În rest, nicio schimbare sistemică majoră față de perioada 1991-2008.

PDM-PLDM-PL(R). După mine, adevărata realizare a guvernării din 2009-2014 sunt, oricât de paradoxal ar părea, partidele democratice însele, mai precis, formațiunile care au făcut parte din AIE-1/ AIE-2 și, mai apoi, din CGPE. Conviețuirea în diverse alianțe este cel mai mare test pentru orice partid democratic. Trebuie să spunem că, în ciuda disensiunilor și scandalurilor inter- și intrapartinice sau a ifoselor și ofuscărilor pe care le-au vădit unii lideri, formațiunile respective au trecut acest test. Cu pierderi majore, în unele cazuri (Partidul Liberal, din care s-a desprins Partidul Liberal Reformator), neglijabile (Partidul Democrat) sau moderate (Partidul Liberal Democrat), în alte cazuri. Și mai important este că lupta ± colaborarea cu partenerii de alianță, presiunea (mai dură și mai motivată ca oricând) a opoziției parlamentare și a opiniei publice, obligaţiile asumate față de partenerii externi (Uniunea Europeană, FMI etc.), mediatizarea intensă a vieții politice și a culiselor acesteia au impus restructurarea partidelor. Tentativele de descentralizare, democratizare și civilizare a relațiilor și activității politice din interiorul formațiunilor, deși foarte timide, au schimbat întrucâtva imaginea acestora. Mai e mult însă până departe și nu se știe dacă toate aceste eforturi de abandonare a tribalismului politic vor da roade electorale imediate. În afară de aceasta, nu se știe nici dacă procesul de reformare este ireversibil și nici dacă acesta va continua după 30 noiembrie 2014, fie la putere, fie în opoziție.

O altă problemă sunt decalajele mari pe care le observăm în ritmul de primenire lăuntrică a formațiunilor. Campioanele indiscutabile sunt PLDM-ul și PDM-ul. PLDM-ul are de recuperat mult „în teritoriu”: resursele administrative de care a beneficiat după 2010 nu au putut fi asimilate în întregime și, scăpate de sub control, acestea au subminat, în mare parte, ideea de PLDM–partid al reformei. PDM-ul, dimpotrivă, a utilizat mai rațional și mai meticulos resursele locale, dar a suferit comoții mai severe „la vârf”. În afară de aceasta, democrații au schimbat, pe parcurs, macazul geopolitic, toate acestea pricinuind mari bătăi de cap celor care încearcă să refacă azi imaginea formațiunii. PL-ul a încremenit, pare-se, în praxisul și în sloganele tradiționale: un cuplu de lideri (tot mai puțin) carismatici, o idee de tracțiune pentru electoratul intelectual-nostalgic, un nor mic, dar compact, de adepți, loiali cauzei indiferent de condițiile atmosferice. Este, probabil, singurul partid în care schimbările nu au loc, iar dacă au, nu se văd. Și mai regretabil este destinul PLR-ului, o formațiune care promitea mult după marea schismă, dar care s-a împotmolit în năzuința după un lider. În loc să creeze o imagine a partidului, distinctă de cea a partidului-mumă, reformatorii au căutat patriarhul de care tocmai s-au despărțit. Sau vițelul de aur. Și e păcat: viața noastră politică ar avea mult de pierdut în lipsa unor formațiuni cu adevărat unioniste la guvernare sau măcar în opoziție.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)