Harnic și frumos bărbat de ani buni încornorat

În jur totul pare pur. Lanul de grâu din fața casei, care vine în armonie cu apusul de parcă ar vrea să-l îmbrățișeze. Nucul bătrân stând neclintit la poartă. Grădina îngrijită, cu rânduri drepte de roșii, ardei, vinete. Satul, peste care coboară liniștea. O liniște bine orânduită. Vântul s-a potolit cu desăvârșire, cântul păsărilor a încetat. Dar sufletul lui Matei se zbuciumă. Încearcă iar și iar același sentiment nedeslușit, venit din adâncuri, care nu-i dă pace de 18 ani.

Din ziua când Carolina, sora lui venită în vacanță din Italia, l-a avertizat: „Vezi, bade, să nu rămâi fără lelea Liduța. A cam luat-o razna de vreo jumătate de an încoace”. „Taci din gură, Carolină! O știu eu mai bine decât tine pe nevastă-mea! În nouă ani de căsnicie am citit-o ca pe o carte. Nu-i ea dintre acelea care-și înșală bărbatul”, i-a replicat tăios Matei. Undeva însă, pe un segment de creier, cuvintele surorii s-au așezat ca o amenințare și, din vreme în vreme, îi răsăreau în minte, dar el le alunga ca pe un vis rău.

Într-un amurg de vară s-au sărutat întâia oară

Liduța nu împlinise 20 de ani, iar Matei avea 22 când s-au căsătorit. S-au luat din dragoste, așa cum se ia majoritatea cuplurilor. Aveau multe trăsături comune: harnici, încăpățânați, se trăgeau amândoi din oameni simpli, familii cu mulți copii. Au cunoscut din copilărie lipsurile și neajunsurile vieții de la țară și au fost deprinși de mici cu munca. Liduța era prin clasa a VII-a, iar Matei – în clasa a IX-a când în inimile lor au zvâcnit primii fiori de dragoste. Din acea clipă cei doi deveniseră de nedespărțit. Mergeau împreună la școală. Se așteptau unul pe altul după lecții și se întorceau împreună acasă. Era o plăcere pentru ei să stea pe banca din vârful dealului, zis Piscul Cocostârcilor, de unde se vedea ca în palmă satul vecin, mahalaua lor și pârâiașul din vale.

Aici, în preajma salcâmului cu cuib de cocostârc, își puneau visele la cale, vorbeau cu multă căldură și profund respect despre părinți, bunei, frați, surori. Aici într-un amurg de vară s-au sărutat întâia oară. Aici Matei i-a pus Liduței inelul de logodnă pe deget într-o zi de duminică în timp ce se întorceau de la club. Fata tocmai absolvise școala profesională și se angajase cusătoreasă la o întreprindere din oraș, iar Matei lucra șofer în gospodăria agricolă. Erau mai îndrăgostiți ca oricând. În scurt timp și-au găsit fericirea în viața de familie.

Se iubeau cu pasiune. Locuiau în sat. Casa, rămasă moștenire de la bunici, devenise de nerecunoscut. Au reparat-o capital și se arătau încântați de transformări. Doar colțul de rugăciune al bunicului l-au lăsat fără schimbări. Bunicul a fost staroste de biserică și avea felul lui de a se ruga Domnului. Casa arăta mai bine ca niciodată. Spre mângâierea și alinarea sufletului, după doi ani de căsnicie, li s-a născut Valeria. Dragostea și pasiunea înflorea în casa lor, însă i-a însoțit fierbinte doar până în anul 1999, când Liduța a decis să plece la muncă în Italia.

O implora să  nu plece înapoi în Italia

Valeria împlinise atunci şapte ani. Părinții au hotărât de comun acord ca fetița să stea mai mult în grija unei surori de-a Liduței, care locuia peste câteva case și care avea două gemene de vârsta Valeriei. Au convenit de asemenea ca banii câștigați în Italia să-i pună pe un cont în bancă, să-i aibă pentru fiică, atunci când va crește mare. Matei, om harnic și bun gospodar, ieșea în fiecare an cu venit de pe urma lucrării cotelor de pământ, a lotului din jurul casei. Așa că avea de unde acoperi cheltuielile pentru întreținerea fiicei și a propriei gospodării, dar și pentru a pune un ban deoparte.

Trei ani Liduța nu a dat pe acasă. Când a revenit, Matei, bucuros, i-a vorbit de economiile făcute și i-a propus să cumpere casa vecinilor, scoasă de vânzare, pentru a-și putea lărgi gospodăria de răsadnițe și sere. Era vorba de o casă bătrânească bine întreținută, care i-a plăcut Liduței. A zis: „Casa e destul de bună. O reparăm și las-o să fie pentru Valerica atunci când se va mărita”. Târgul s-a făcut repede cu banii economisiți de Matei, iar casa a fost trecută pe numele Liduței. Bărbatul credea că nevasta lui s-a întors acasă pentru totdeauna, dar, când aceasta i-a spus că pleacă înapoi să mai câștige cât se mai poate de câștigat, el a căzut în genunchi: „Nu pleca, te rog! Banul nu mai ajunge niciodată, dar noi de rău, de bine ne-am „pospăit” oleacă. De ce să treacă anii pe lângă noi și să nu-i trăim împreună? Pe Valerica am însoțit-o eu în prima zi de școală, eu am asistat la serbările ei din acești ani. Cum crezi? Nu ar fi fost mult mai bucuroasă dacă erai și tu? Nu mai zic de nunta surorii tale, de înmormântarea fratelui meu…”

Se întâmplă ceva cu noi…

Dar Liduța, cu sufletul înstrăinat, nu a dorit să rămână. O chema italianul cu care se dăduse în dragoste după o jumătate de an de la plecarea de acasă. Depărtarea și afecțiunea străinului îi îngropase deja  sentimentele față de propriul soț. Îndrăgostit nebunește, italianul a avut grijă ca Liduța să stea legal în Italia. I-a făcut de cum a cunoscut-o un contract de muncă pentru a o îngriji pe o mătușă de-a lui. Apoi a luat-o la el acasă.

A fost de câteva ori cu moldoveanca în Moldova fără ca Matei să știe. I-a plăcut. După 17 ani de conviețuire, italianul a ieșit la pensie și, împreună, au hotărât să vină în Moldova pentru tot restul vieții. Și-au cumpărat o casă în centrul republicii. Cu o prefăcătorie ascunsă, Liduța s-a întreținut cu soțul ei legitim în toți acești ani de ședere în Italia. Dar vara trecută soția „credincioasă” și-a dat arama pe față, a scos la iveală momentul adevărului cu acest joc al ei, ținut ascuns timp de 18 ani!

Și bătălia a început cu vorbe grele și acuzații aruncate cu brutalitate. Femeia, care nu a trimis măcar un euro soțului atât cât a stat în Italia, a scos de vânzare cea de a doua casă cumpărată și reparată cu și din sudoarea lui Matei. A inventat tot felul de scheme, precum că a avut în acea casă aur, alte lucruri scumpe care au dispărut și de furtul cărora se face vinovat soțul. L-a atacat în judecată. Acesta nu-și mai putea stăpâni furia și era gata să dea foc casei pe care a cumpărat-o și a reparat-o din banii lui. L-au oprit fiica și vecinii. Apoi după ce furia s-a mai potolit, păgubitul a depus câteva plângeri împotriva fostei soții. Și iată că de un an acest cuplu, invidiat de tot satul la începutul vieții lor de familie, se poartă prin judecăți. Bărbatul crede că i se va face dreptate și-și va putea recâștiga casa, iar fosta soție, pe care a iubit-o și în care a crezut, va fi pedepsită pentru abuz de încredere și înșelăciune.

Iar acel sentiment nedeslușit care nu-i dă pace din ziua când sora l-a avertizat continuă să-l macine până în prezent. Din vara trecută când i s-a pus pe talger momentul adevărului, se întreabă, mai cu seamă serile: „Cum a putut Liduța mea din înger să se transforme în diavol?!”. Nu poate găsi răspunsul. Dar nu asta îl tulbură cel mai tare. Ceea ce-l umple de amar și nemulțumire e faptul că nu a înțeles, nu a simțit că i s-au pus rânduri de coarne timp de 18 ani! Când așază perna să se culce, parcă aude cum cineva îi vorbește de foarte departe cu cuvinte care îl ating și care sună ca un avertisment, ca o amenințare grea: „Se întâmplă ceva cu noi. Lumea nu mai este cum a fost…”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)