„Haiducul morţii”

 


Omul care s-a ascuns 25 de ani sub pământ pentru a scăpa de KGB

Moş Dumitru Ene din Măgurele, Ungheni, mă trage de mână şi îmi spune pe şoptite: „Da’ matale ştii ceva despre Boghiu?”. „Ştiu”, îi răspund. „Nu despre acela de la Chişinău.” „Despre cel de la Condrăteşti”, insist eu. „La noi, aici, nu a existat putere sovietică”, se laudă moşul. „Da’ despre Armata Neagră ştii ceva?…”, mă verifică din nou.

Ilie GULCA

După ce s-a convins de cunoştinţele mele, îmi şopteşte, deşi eram doar noi doi, că a cântat pe la nunţi cu nepotul luptătorului anticomunist Filimon Boghiu. Apoi a trecut la Armata Neagră, relatându-mi despre tinerii luptători şi fetele acestora pe la care se ascundeau în timpul prigoanei kaghebiste.

Locul în care activiştii s-au simţit „altfel”

Valea Culei este o regiune care nu a beneficiat de „progresul” civilizaţiei sovietice, de aceea locuitorii raionului Ungheni, când vorbesc despre această zonă, o fac cu o anumită mândrie că locuiesc în altă parte a acestui raion. Însă odată ce calci în aceste sate, fiecare om trecut de prima tinereţe îţi povesteşte cu entuziasm de grupările militare care au luptat împotriva regimului sovietic, indiferent cu ce treabă te afli la ei în ospeţie. Astfel am aflat despre cazul lui Simion Mărgărint, membru al Armatei Negre, omul care s-a ascuns 25 de ani într-un bordei, în partea de sus a satului Sineşti, pentru a scăpa de prigoana kaghebeului.

Încăierarea sângeroasă

Armata Neagră s-a constituit pe la 1949. Nu se ştie de ce se numea astfel. Primul comandant al acesteia a fost Gavriil Andronovici, unul dintre cei mai buni gospodari din Condrăteşti. După o încăierare sângeroasă care a avut loc chiar în mijlocul satului cu o unitate a KGB-ului, Andronovici a fost împuşcat, locul său fiind preluat de Ion Borş ce a condus formaţiunea până la arestarea sa, în vara anului 1950. La acţiunile organizaţiei au participat vreo 50 de luptători, care, cu toată teroarea regimului stalinist, s-au bucurat permanent de susţinerea largă a consătenilor.

Cei aproape 50 de membri ai Armatei Negre, care îşi ziceau şi „haiduci ai morţii”, au întreprins cu succes în decursul anilor 1949–1950 o serie de acţiuni pentru a zădărnici colectivizarea şi comunizarea consătenilor lor.

Acţionau astfel din convingerea că regimul sovietic de ocupaţie este unul provizoriu, că sovieticii vor părăsi în curând Basarabia şi „ei vor trăi aşa cum nu au mai trăit”. Majoritatea membrilor grupului au fost arestaţi în prima jumătate a anului 1950, kaghebeul folosea cele mai subtile metode în acest scop. În cele mai dese cazuri, promiteau trădătorilor sume enorme de bani, însă după ce aceştia îşi denunţau camarazii, se alegeau şi ei cu ani buni de puşcărie.

Jertfa Elizavetei

Din fericire, Simion Mărgărint din Boghenii Vechi, acelaşi raion, în momentul arestării camarazilor săi, se afla la iubita sa din Sineşti, Elizaveta Vârtosu. În plus, în timpul interogatoriului, camarazii săi au mărturisit kaghebiştilor că l-au omorât, arătându-le drept probă un mormânt al unui preşedinte de colhoz din pădurea din apropierea Sineştilor.

Datorită încrederii pe care o avea în Elizaveta Vârtosu, Simion Mărgărint s-a ascuns în casa acesteia, alături de care şi-a construit un bordei cu intrare secretă din interior. Ziua stătea în bordei, iar noaptea, în casă. Nu erau căsătoriţi, cu alte cuvinte, Elizaveta nu avea niciun angajament faţă de Mărgărint. Cu toate acestea, femeia, în decursul a 25 de ani, i-a asigurat bărbatului refugiu, protecţie şi hrană.

Explicaţia prostimii

Comportamentul femeii trezea suspiciunile consătenilor săi. De exemplu, când mergea la magazin, cumpăra prea multe pâini, rachiu şi ţigări. Sau aducea în fiecare seară acasă câte o căruţă plină de tutun şi, până dimineaţă, reuşea să o înşire. La acestea, prostimea a găsit fericita, pentru Elizaveta, explicaţie: „Are draci!”.

Această etichetare a ferit-o de denunţurile consătenilor care i-ar fi asigurat detenţia în lagărele sovietice, pentru „ajutorarea unui duşman al regimului sovietic”.

Aşa au trecut circa 22 de ani. În 1972, s-a întors din detenţie camaradul lui Mărgărint, Vladimir Teodorovici. Acesta s-a revăzut cu fraţii lui Mărgărint la o nuntă. După mai multe pahare de vin, fraţii Mărgărint l-au luat separat pentru a-i cere socoteală pentru omorul lui Simion… La aceste vorbe, Teodorovici i-a îndemnat pe fraţii înfierbântaţi să-şi ţină gurile închise. Până la urmă, Teodorovici a cedat şi i-a dus aghesmuiţi la fratele lor. Simion a deschis doar după ce Vladimir a rostit o parolă, după 22 de ani.

Frica de fraţi

După îmbrăţişările fraţilor, Mărgărint l-a dojenit pe Teodorovici pentru faptul că i-a adus fraţii la adăpostul său. „Îi era frică să nu-l trădeze sau, la vreo beţie, să-i divulge taina”, mărturiseşte Petru Bulat, nepotul lui Mărgărint.

Secretul lui Simion şi al Elizavetei a durat încă trei ani, până în 1975. În acest an, unul dintre vecinii Elizavetei Vârtosu, Dumitru Miron, fiul acestuia era preşedinte de soviet sătesc, într-o seară, l-a observat pe Simion Mărgărint în casa vecinei, după care l-a anunţat imediat pe fiu-său. Preşedintele, la rândul său, a anunţat imediat miliţia. „A urmat arestarea. Au fost mobilizaţi o duzină de miliţieni, câini. Unul dintre miliţieni a avut curajul să intre în ascunziş şi a nimerit în braţele moşului. Colegii săi îl trăgeau de picioare afară, iar moş Simion îl trăgea de gât la el. Avea circa 60 de ani. A cedat doar după ce a fost ameninţat cu o grenadă. A fost reţinut şi încarcerat într-un izolator la Ungheni, a stat închis vreo 15 zile, după care a fost eliberat”, povesteşte Petru Bulat.

În libertate

După eliberare, a lucrat în colhoz, de data aceasta liber, în văzul tuturor, nu beneficia de nicio pensie. Activiştii erau înspăimântaţi de fiecare dată când îl vedeau prin sat. „Cu oamenii de treabă nu a avut nicio problemă. Rostea rugăciuni înainte şi după ce lua masa. În timpul liber, citea cărţi bisericeşti. A fost o fire blajină şi foarte credincioasă”, spune Bulat. A murit în 1988, la 80 de ani, a fost înmormântat în cimitirul din curtea bisericii din Sineşti.

„«Haiducii morţii» purtau o mare «dragoste» celor ce deveneau activişti de partid, în special preşedinţilor de colhoz şi de soviet sătesc. Îi duceau pe malul unui iaz, îi hrăneau cu bostani verzi şi cu apă, multă apă, ca să le provoace dezinterie. Sau îi foloseau în loc de cai la tragerea căruţei, uneori, îi încălecau şi o luau spre Coşcodeni, între Bogheni şi Coşcodeni sunt două dealuri, circa zece kilometri”, povesteşte moş Dumitru Ene.

 

Din datele KGB-ului: „Activitatea antisovietică atât de intensă a membrilor organizaţiei Armata Neagră a fost posibilă drept urmare a faptului că, aflându-se în ilegalitate şi ascunzându-se în păduri, aceştia se bucurau de o largă susţinere şi de ajutor datorită numeroaselor legături pe care le aveau cu elementele antisovietice criminale din diferite sate ale raioanelor menţionate, care îi ascundeau sistematic la ei acasă pe membrii organizaţiei de organele puterii sovietice, îi aprovizionau cu produse alimentare, îi informau despre apariţia în sate a angajaţilor organelor sovietice şi, în multe cazuri, le acordau ajutor la comiterea unor crime… În baza convingerilor lor antisovietice, membrii Armatei Negre… au desfăşurat o intensă activitate duşmănoasă, au săvârşit acte teroriste asupra activului de partid şi de stat, atacuri armate asupra satelor şi au jefuit magazine ale cooperaţiei săteşti de consum”.