Gülsada, frumoasa din Soroca (2)

Drumul de la Moscova la Soroca i s-a părut Gülsadei mai scurt. Simţea cu inimioara ei de copil chemarea tainică a acestei străvechi aşezări în care avea să descopere cât suflet bun au unii oameni în raport cu mama care a adus-o pe lume.

Fetiţa avea patru ani şi nu înţelegea de ce mama nu o iubeşte, de ce e rea şi îndărătnică, nu înţelegea că bunica e bolnavă. Ştia că are o bunică frumoasă care îi aducea în casă sărbătoarea în fiecare zi. O alinta, o mângâia, îi spunea poveşti, îi pregătea mâncare gustoasă. Despre boală nu i-a vorbit niciodată. În ziua în care a trebuit să se interneze la spitalul oncologic din Chişinău, i-a spus că pleacă în România ca „să facă bani”.

Ultima îmbrăţişare a bunicăi

A lăsat-o în grija unei vecine. Bună şi prietenoasă, vecina, la fel ca toate prietenele bunicăi, o trata cu multă afecţiune, însă mica făptură, plină de emoţie, o aştepta pe bunica Irina. Fiecare bătaie în uşă o făcea să tresară. Alerga să deschidă, tremurând de bucurie, şi se întrista amarnic când vedea pe altcineva intrând în casă. Dar într-o zi a plâns de bucurie. În prag apăruse chiar bunica. I-a pus mâna pe creştet, a sărutat-o şi a strâns-o la piept cu toată căldura. O căldură ciudată pe care o simte ori de câte ori îşi aminteşte de acel moment.

Încearcă senzaţia că chiar o atinge dulcea căldură şi o învăluie din creştet până în tălpi. A fost ultima îmbrăţişare fierbinte a bunicăi. Zilele îi erau numărate, boala progresa şi femeia se simţea din ce în ce mai rău. Ca să ascundă suferinţa, îşi lua de mână nepoţica şi mergeau în fiecare seară la alţi vecini buni la suflet, Maria şi Valeriu Chistol. Maria, care pierduse câteva sarcini şi care tânjea după copii, o ademenea pe Gülsada cu tot felul de dulciuri, îi cosea rochiţe pentru păpuşă, se juca cu ea. Într-o zi bunica i-a spus: „De azi înainte să ştii că aceasta este mama ta”. Şi a plecat din nou la spital.

Gülsada povesteşte: „Din clipa în care bunica mi-a spus că mama Maria este mama mea, am început să-i spun mamă. Eram mică şi nu ştiam că şi adeverinţa de naştere mi-a fost schimbată – din Rasulova Gülsada Aiazova am devenit Chistol Gülsada Valeriu”.

Bunica, istovită şi disperată, lupta cu suferinţa la spital, iar Gülsada acasă, plină de voie bună, învăţa cu mama Maria şi tata Valeriu limba română, ca s-o poată vorbi la nivel de comunicare. Se pregătea să meargă la grădiniţă. Peste două săptămâni vorbea cât de cât româna şi a început să frecventeze instituţia preşcolară. Într-o seară a auzit-o pe mama Maria vorbind la telefon: „A murit doamna Irina şi nu ştiu cum să-i spun micuţei Gulea”. Vorbele au ajuns până la urechea copilei, care se afla în altă cameră. A început să plângă, dar când mama s-a apropiat, şi-a şters lacrimile. N-a vrut ca mama s-o vadă plângând şi nici n-a vrut să creadă că bunica e moartă.

„Cât am mers pe drum până la Chişinău, ziceam că atunci când voi ajunge, bunica o să deschidă ochii. Chiar credeam că aşa va fi. Închideam ochii şi o vedeam aşa cum o ştiam, plină de zâmbet şi bunătate. M-am lipit de bunica ce avea mâinile reci ca puiul de urs care mai caută sprijin lângă ursoaica ucisă.

O strigam, dar ea n-a mai deschis ochii oricât de mult n-o rugam s-o facă. Şi nici nu-mi mai transmitea căldura ei blândă. Am plâns lângă ea până am adormit. În ziua înmormântării, toată ziua am plâns. După aceea n-am plâns niciodată faţă de mama Maria sau faţă de tata Valeriu”, spune Gülsada.

Tatăl biologic a bătut la uşă

La şase ani, fata a primit taina botezului în biserica din satul Vădeni, acolo unde s-au cununat părinţii ei adoptivi. Visul bunicăi de a o vedea botezată şi de a o da să înveţe carte la liceul „Constantin Stere” s-a împlinit. Gülsada a fost înscrisă în clasa întâi la acest prestigios liceu. Înconjurată de dragoste şi blândeţe din partea părinţilor şi profesorilor, viaţa frumoasei şi agerei fetiţe prindea contur şi culoare. Şi zilele au început una câte una să curgă luminoase. Fata creştea şi nici nu-şi mai amintea de părinţii săi biologici. Pe tată-său, de fapt, nu-l cunoştea, căci o părăsise, aşa cum vă spuneam la trei luni. Din poze ştia că are o înfăţişare plăcută. Şi totuşi îi venea câteodată s-o întrebe pe mama Maria dacă mai ştia ceva de Aiaz, dar parcă nu găsea momentul potrivit. Tot amânând întrebarea, într-o zi n-a mai fost nevoie ca mama să-i răspundă. Tatăl său biologic a bătut la uşă. Nu ştia că bunica murise. Şi nici nu-şi închipuia cum arată fetiţa aceea mică de trei luni pe care o părăsise, căci trecuse deja nouă ani. Auzind vorbă, copila a ieşit în coridor. Musafirul a strigat-o pe nume. Copila, în loc să-i sară în gât de bucurie, s-a speriat şi a fugit în cameră. Gülsada îşi aminteşte: „În camera mea a intrat tăticul şi mi-a spus că acela e tatăl meu adevărat şi trebuie să-i zic tată şi lui. A stat o săptămână la noi. Mi-a cumpărat foarte multe lucruri. Şi părinţilor le-a făcut cadouri. E un om comunicabil, a încercat să mă apropie, dar îl vedeam ca pe un străin, deşi seamăn tare mult cu el. Venise cu gândul să mă ia în Azerbaidjan. Mi-a spus că mai am o soră mai mică cu cinci ani decât mine, că am avut şi un frăţior care a murit. Nu m-a putut convinge să plec. A plecat singur înapoi şi de atunci nu l-am mai văzut, nu m-a mai căutat măcar la telefon, cum nu m-a mai căutat nici Olga de cum am plecat din Moscova”.

A învăţat să fie curajoasă, bucuroasă şi bună

Gülsada se consideră norocoasă. Indiferenţa mamei care i-a dat viaţă a fost înlocuită cu marea iubire a părinţilor care au adoptat-o. Frumoasa de 18 ani este convinsă că dacă Dumnezeu nu i-ar fi scos în calea bunicăi pe aceşti oameni minunaţi, ar fi crescut lipsită de dragoste părintească undeva într-un orfelinat.

„Ce splendidă revanşă pentru toată grija şi toate nopţile nedormite ale bunicăi! Bine a zis bunica atunci când m-am născut că voi avea noroc. Norocul meu e familia în care am crescut, părinţii pe care îi iubesc nespus de mult. N-am simţit niciodată că sunt vitregi. Mă iubesc chiar mai mult decât nişte părinţi adevăraţi”, mărturiseşte Gülsada. Visează să devină actriţă şi simte o mare fericire atunci când este pe scenă. Deocamdată îşi face studiile la Colegiul Pedagogic „Mihai Eminescu”.

Este şefa grupei. Profesorii spun că are un suflet mare, îi place să muncească şi se pricepe să menţină în grupă o atmosferă de prietenie, de înţelegere. A învăţat din lecţia sa de viaţă să fie curajoasă, bucuroasă şi bună. Iar părinţii i-au tot repetat de micuţă că Dumnezeu a făcut-o pentru bine, pentru frumos, pentru împlinire. Ea ştie că resursele sunt în interiorul său şi învaţă zi de zi să vadă lumea cu ochii frumosului. Dacă o veţi întâlni cumva pe frumoasa domnişoară Gülsada, veţi observa că iradiază o anume atmosferă. Are ceva dincolo de înfăţişare, ceva care emană un nu ştiu ce apropiat de miracol.

Nina Neculce

 

 

 

The following two tabs change content below.