Gordineşti, satul cu cocostârci

REPORTAJ // Oamenii din parte locului sunt de părerea că indiferenţa şi invidia strică omenia

Situat la o distanţă de 250 de km de Chişinău, satul Gordineşti, r. Briceni, este o localitate de oameni gospodari, care, în pofida nevoilor şi grijilor cotidiene, nu s-au înăsprit, au inimă mare şi asta o dovedesc cuiburile de cocostârci aciuaţi aici mai bine de jumătate de veac. Sunt aşteptaţi primăverile la Gordineşti şi petrecuţi toamnele. „Vedeţi ce frumoşi sunt?”, caută în sus cu mâna streaşină la ochi, nea Ion Crăciun, un gordineştean, care, aflând că suntem jurnalişti veniţi tocmai de la Chişinău să scriem despre satul său, îşi înfoaie pieptul de mândrie pentru înaripatele de deasupra noastră. „Sunt patru”, arată acesta spre cozile de pe marginea cuibului, „vin acolo unde sunt oameni buni”, spune el sfătos.

Victoria POPA

Oameni şi păsări

Aflăm că nea Ion a lucrat lemnar toată viaţa. A călătorit puţin. De aproape trei decenii petrece însă şi întâmpină cu privirea cocostârcii oploşiţi pe vârful stâlpului din preajma atelierului său. În timp ce îşi caută de treburi jos, ei cresc sus, apoi îşi iau zborul, revin şi mai mulţi primăvara.

Ca şi în majoritatea localităţilor din Moldova, şi la Gordineşti multe familii au luat calea străinătăţii. Cele mai multe case cu termopane şi olane roşii sunt pustii. „Gospodarii muncesc la Moscova, în Italia, Grecia, Spania. Se duc unde viaţa e mai bună, după care se întorc şi îşi repară asemeni acestor zburătoare cuibul”, arată iar moşul spre vârful pilonului, o spune, se pare, cu regret pentru lumea pe care nu a reuşit s-o vadă.

Şcoală în casa unor deportaţi

Din vorbă în vorbă, ajungem în dreptul casei lui Valeriu şi Eleonora Moşinschi, familia de dascăli care a pus temelia şcolii gordineştenilor. Ajunşi la vârsta a treia, foştii profesori ne invită pe prispa casei, unde revin în grabă cu un teanc de fotografii cu zeci de clase de copii pe care i-au învăţat.

Valeriu Moşinschi a venit la Gordineşti cu mai bine de jumătate de veac în urmă, avea pe atunci 22 de ani. A fost repartizat aici în calitate de profesor de matematică şi fizică. Abia ajuns în sat, a aflat că aici nu este şcoală. Împreună cu copiii au fost repartizaţi în casa unei familii care, cu câteva luni în urmă, fusese deportată. „Erau timpuri grele. Foamete. Deportări. Eram câţiva profesori, cei mai mulţi absolviseră zece clase la Edineţ. Cu ei am format prima şcoală medie, unde au început să vină copii din douăzeci de localităţi”, îşi aminteşte dascălul. În primele luni, ungherele casei-şcoli mai păstrau suflul foştilor stăpâni, urmele vieţii acestora, o muşama, o cană, alte obiecte pe care punea stăpânire praful de cretă. În sat nu era nici lumină, nici transport, puţinele căruţe trecuseră în proprietatea colhozurilor.

Întoarsă după vreo câţiva ani din Siberia, familia în casa căreia se afla şcoala a fost îndemnată de autorităţi să treacă cu traiul în saraiul din curte. Profesorii şi-au pus în gând să ridice o şcoală în sat. „Făceam zeci de km pe jos, toamna în ciubote până la genunchi din cauza drumurilor desfundate de ploi. Lucram de dimineaţă şi până-n noapte”, îşi aminteşte protagonistul nostru.

„Am doi copii. Le duc dorul”

Pe soţia sa, bărbatul a cunoscut-o în şcoală. I-a fost dascăl. „După aceea am mers la universitate, unde am studiat la secţia fără frecvenţă. El m-a susţinut mult”, reia firul amintirilor doamna Eleonora. „Am doi copii, o fată şi un băiat, iar de la ei câte un nepot. Le duc dorul…”, lăcrimează femeia. Şi acum în sat se înalţă mândră şcoala la construcţia căreia au pus umărul soţii Moşinschi. Nu mai au puterile de odinioară, se mângâie cu nişte păsări pe lângă casă şi cu speranţa că, degrabă, vin sărbătorile când nepoţii le vor trece pragul.

Casa cu patru ferestre şi flori în prag

Pe la mijlocul satului, o căsuţă cu patru ferestre şi o portiţă de aluminiu atrage privirile prin mulţimea de flori de pe lângă gard, dar care se întrezăresc şi în curte. Aflăm că în ea locuiesc soţii Grigore şi Eugenia Albu, oameni văzuţi în sat. Grigore Albu a fost primar în sat şi acum sătenii îl îndemnau să-şi mai depună o dată candidatura la funcţia de primar. Gospodarul spune că nu poate sta locului niciodată, de aceea acum are o funcţie executivă la o mină de piatră din apropierea satului. Potrivit bărbatului, în prezent, din mină nu se extrage nimic din cauza licenţei expirate, dar omul mai vine din când în când să mai vadă cum stau lucrurile. Entuziasmat de munca sa, Grigore Albu ne-a invitat să vizităm mina. Aici, din anul 1979, se extrage piatră pentru construcţii în raioanele Briceni, Edineţ, Râşcani.

Cât înaintăm în mină, însoţiţi de Grigore Albu, simţim frigul şi aerul rece şi umed ce persistă în interior. Uitându-te la pereţii înalţi, încrustaţi în dreptunghiuri uniforme, îţi dai seama de felul în care se taie stânca. „Piatra este tare. O tăiem cu diamantul”, ne arată gordineşteanul. Cu o mândrie vădită, omul ne spune că într-atât de bine cunoaşte drumul în carieră, încât poate să parcurgă cel puţin trei kilometri fără o lanternă, dar numai cu un băţ. „Piatră este multă şi dacă vor fi necesităţi se va extrage, căci este de unde”, se bucură Grigore Albu în timp ce ieşim din mină. Mărinimos, bărbatul ne invită în curtea casei sale.

„Domnul şi doamna Albu”, de când lumea

Ne îmbie să vedem ce soţie are. O femeie zâmbitoare, cu o bunăvoinţă pe care o vezi în ochii ei, ne îndeamnă să intrăm în ogradă. La umbra unei marchize din faţa casei, masa întinsă ne aşteaptă. În timp ce ne invită să gustăm din bucate, gospodina casei i se adresează soţului cu „Domnule Albu”, după care şi perechea ei îi răspunde la fel: „Doamna  Albu”. Eugenia Albu îi spune aşa soţului din perioada sovietică. „De când lumea”, accentuează femeia. Sunt băştinaşi ambii şi s-au cunoscut pe timpuri, la o horă în sat. Gospodina casei a lucrat educatoare mai bine de două decenii. Aflăm că este o luptătoare pentru bine, de aceea a trăit mereu fericită şi împlinită 44 de ani alături de jumătatea sa. Zâmbitoare, recunoaşte: „Ne simţim bine împreună şi dacă aş fi fată mare tot pe el l-aş alege”.

La cei 67 de ani ai săi, Grigore Albu este maestru în sport, la lupta naţională, iar cu doi ani în urmă a primit şi o medalie pentru performanţă. Soţia sa îl susţine mereu în orice activitate şi asta îl face să câştige şi să treacă peste orice obstacol. „Ea mereu a fost mâna mea dreaptă”, povesteşte bărbatul.

„Indiferenţa şi invidia strică omenia”

În afară de cei doi copii ai lor, au crescut şi doi de suflet. Două nepoţele rămase orfane de mici. „Copiii lor ne zic bunica şi bunelul”, spune Eugenia Albu. „Avem bucurie de la toţi copiii”, spun părinţii care sunt de părerea că copiii trebuie educaţi numai cu sufletul, pentru că astfel formezi oameni adevăraţi şi necesari societăţii noastre. Vin din familii nevoiaşe, care ştiu a preţui orice este dat de la Domnul, povestesc soţii Albu. „Nu îţi poţi construi fericirea pe nefericirea altuia”, menţionează Grigore Albu.

Ambii spun că mereu s-au străduit să vadă tot ce-i mai frumos la oameni, chiar dacă uneori rămâneau dezamăgiţi. Ei sunt de părerea că indiferenţa şi invidia strică omenia.

După ce am gustat câte ceva din cele puse pe masă de gospodina casei, ne-am pornit spre capitală. „Să mai veniţi, dar să ne spuneţi dinainte ca să ne pregătim aşa cum trebuie”, ne roagă gospodina casei.

Foto: Nadea Roşcovanu

The following two tabs change content below.