Goncear, ultimul olar

ARTĂ //„Cât sunt eu în viaţă, olăritul nu va dispărea în Moldova, dimpotrivă, se va reînnoi”

Este ultimul olar dintr-una din cele mai mari dinastii de olari din Moldova care au existat până acum. Este vorba de Vasile Goncear, meşter popular în arta olăritului, din Hogineşti, Călăraşi. Are 43 de ani, în toţi aceşti ani a făcut mii de obiecte din lut, împrăştiate în lumea întreagă. Cel mai mare este un vas cu o capacitate de 1,300 kg şi greutatea de 500 kg. Cunoaşte toată ceramica din lume – din America până în Japonia. Nu există tip de ceramică care nu a trecut prin mâinile sale. Călătoriile sale prin lume l-au făcut un olar dibaci. Visează să menţină vie arta olăritului, care, potrivit lui, este pe cale de dispariţie în Moldova.

Născut într-o familie de olari din Hogineşti, Călăraşi, Vasile Goncear poate fi găsit în localitatea de baştină în care s-a născut şi a crescut. Deşi de-a lungul anilor a colindat lumea întreagă, fiind preocupat de aflarea a noi lucruri despre arta olăritului, pe care a moştenit-o de la tatăl şi bunelul său. Spune că la şcoală a învăţat foarte bine, părinţii au decis că trebuie să facă carte, fiind mezinul familiei din cei şase copii. Astfel, a făcut studii superioare în ingineria mecanică.

În copilărie îşi ajuta părinţii la orice, lucra de-a valma cu ei, la toate etapele de prelucrare a lutului, numai că nu a lucrat niciodată la modelarea argilei, la roata olarului. „Cu mama şi tata făceam colţari, oale, ţiglă, vase şi alte obiecte de uz casnic. Era o întreprindere de familie care, prin anii 1970–1980, funcţiona bine. Când fraţii au crescut mari şi s-au împrăştiat prin lume, am rămas acasă cu părinţii mei bătrâni, dar timpurile grele m-au făcut să merg o perioadă în Rusia la munci, după care am decis să mă întorc acasă şi să nu-mi mai las satul drag”, îmi mărturiseşte meşterul.

Din 1992 până 1996, a lucrat olar în Moldova. Timp de un an de zile a făcut o cantitate de oale cât alţi olari în patru ani. A participat paralel la expoziţii ale meşterilor populari în România, Moldova, Ucraina.

„Sărăcia m-a determinat să plec”

„Dorinţa de a învăţa ceva nou am avut-o mereu, voiam să încerc ceva inedit. La o expoziţie în Franţa, în 1996, am văzut cum se trăieşte şi se munceşte peste hotare. Viaţa de acolo şi utilajul pe care îl aveau pentru olărit m-au impresionat. Şi la întoarcere în ţară, în trei luni, am vândut tot ce am avut şi am plecat în Italia la muncă. Sărăcia m-a determinat să plec, nu aveam un viitor în Moldova. A fost printre primii moldoveni care au plecat în Italia la munci, în 1996. După o perioadă de acomodare, a făcut o excursie într-o zonă turistică, unde a vizitat mai multe magazine cu obiecte din ceramică care l-au entuziasmat. „Ce frumuseţe era! Nici în vis nu credeam că există aşa ceva”, îmi spune hogineşteanul.

Potrivit meşterului, italienii sunt cei mai puternici în lume în producerea ceramicii, „la ei poţi vedea cea mai frumoasă ceramică, „maolica”, pictată manual şi exportată în toată lumea. La o fabrică din acea regiune m-au întrebat ce pot face. Le-am spus că fac vreo 50 de ulcioruşe pe zi”.

„Un boţ de lut… o sferă”

Căutând de lucru, a ajuns la cel mai cunoscut meşter de ceramică din Italia. Acesta i-a dat un boţ de lut şi i-a spus să facă o sferă. „Roata diferită, lutul diferit. M-am aşezat şi am făcut sfera ceea, dar după tehnica mea moldovenească, moştenită de la tata. Modul în care am făcut-o l-a mirat pe italian. Mi-a propus să rămân la el, specificând că îi voi bate la muncă pe toţi meşterii care lucrau în fabrica sa”, îmi spunea cu mândrie bărbatul.

Timp de 11 ani de aflare în Italia a lucrat în diverse locuri, de unde a cules tehnici de prelucrare a lutului. „Lumea m-a cunoscut, făceam orice îmi spuneau. Mâinile mele erau date din copilărie cu lutul. Am ajuns să fie chemat din fabrică în fabrică numai pentru lucrări excepţionale, care erau pentru export, fiind şi cele mai complicate. Eram un artist pentru italieni şi plătit foarte bine. Cea mai bună ceramică din Italia era exportată în America. Înainte de căderea turnurilor gemene, această ramură a avut de suferit, au suferit mai ales meşterii care făceau lucrări pentru export. Acesta a fost punctul când am decis să-mi înfiinţez o afacere proprie.”

 

„Satul meu, distrus şi pustiu”

După mai multe cugetări şi discuţii cu familia, în 2004, s-a întors în Moldova fără dorinţa de a mai reveni în ţara care seamănă cu o ciubotă pe hartă. Soţia i-a fost mereu alături. Au lucrat împreună. „Puteam să-mi cumpăr o casă în Chişinău şi să fac o afacere, dar mi-a fost jale de satul meu. De aici mă trag. După mai bine de un deceniu, „m-am întors şi am găsit satul meu de baştină distrus şi pustiu, chiar urât după frumuseţea văzută în Italia. Mi-a fost milă, ruşine.

Nici nu vă pot explica ce sentimente mă încercau. Oameni chinuiţi, descurajaţi. Totul era distrus. Casa părintească de-abia se ţinea. Din neamul meu, care reprezenta odinioară ceva în localitate, n-a mai rămas nimic. Toţi fraţii mei sunt împrăştiaţi prin lume”, îşi deapănă amintirile olarul.

La Hogineşti a investit toţi banii câştigaţi peste hotare. A adus din Italia utilaj performant de care are nevoie unui olar iscusit. Face diverse lucrări – ulcioare, ghiveciuri, farfurii, oale, obiecte pe care le găseşti în magazinul şi muzeul deschis în curtea casei sale. Aici sunt expuse obiecte din lut ale strămoşilor lui; bunelului şi tatălui, precum şi prima lucrare a sa, făcută la 25 de ani.

„Din tată-n fiu”

Olarul poartă numele tatălui şi a bunelului, Vasile, pe care i l-a dat şi fiului său în vârstă de 7 ani, crede că îi va urma calea. Din anul trecut, casa olarului din Hogineşti, Călăraşi, este vizitată de turişti şi de cei care vor să cunoască vechea artă a olăritului. Visează să menţină vie arta olăritului care, după spusele sale, este pe cale de dispariţie. „Cât sunt în viaţă, olăritul nu va dispărea în Moldova, dimpotrivă, se va reînnoi. Nu este greu să fii olar, trebuie voinţă, dragoste faţă de arta olăritului şi utilaj modern. În toţi aceşti ani, am făcut milioane de obiecte din lut. Cea mai mare oală care am făcut-o are capacitatea de 1,300 kg şi cântăreşte 500 kg”, se laudă meşterul popular.

Cunoaşte toată ceramica de la America până la Japonia. Nu există tip de ceramică care nu a trecut prin mâinile sale. „Sunt lucruri de care nu toţi olarii se apucă să le facă. Lucruri gigantice. Din 50 kg de lut fac un vas cu înălţimea de un metru. Dacă la noi sau chiar în afară, cel mai iscusit olar face un vas de 40–50 de litri, eu îl fac de 200–300 de litri. Vrea mult ca Hogineştiul, care cândva era renumit prin olărit, să devină centru de promovare, instruire a olăritului şi să fie vizitat de cât mai mulţi turişti.

Victoria POPA

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa