Glasul Leonidei, ce strigă în pustie

Portretul Leonidei Lari, de Nicolae Guțu

Unul dintre cele mai cunoscute portrete ale Leonidei Lari a fost realizat de pictorul Nicolae Guțu. Artistul plastic a scris și un eseu profund, emoționant despre poeta cu talent demiurgic, vă prezentăm câteva fragmente din acest text remarcabil.

Leonida Lari întruchipează două esenţe, la prima vedere contradictorii, cea Cristică – spirituală şi cea legată de Baraba – protestatară. Munca de creaţie, poezia, reprezintă vocaţia și harul cu care a fost dăruită – o manifestare a Voinţei divine în mesajul ce îi este încredinţat să-l transmită oamenilor. Mila, compătimirea şi deschiderea iubitoare faţă de semeni sunt pentru ea categorii de bază ale perceperii existenţiale. Dar când este lovită, categoric nu poate să întoarcă smerită şi celălalt obraz, deoarece era o luptătoare aprigă întru dreptate şi anume acest caracter puternic, năvalnic al ei s-a manifestat pe baricade, la modul concret, când a ținut piept tancurilor ruseşti, culcându-se sub şenile, îmbrăţişând cu dârzenie rară lupta politică pentru eliberarea naţională. Leonida Lari ţinea într-o mână pana, iar în cealaltă – spada de foc a cuvântului temerar, ascuţit şi tăios, plin de duh jertfelnic făuritor de frumos. (…)

Am mai spus-o şi îndrăznesc să afirm acuma din nou, că destinul poeţilor şi artiştilor veritabili, la noi, este să moară dispreţuiţi mai întâi, apoi să fie recunoscuţi şi veneraţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Leonida. Odată, cam prin ’98, mă întorceam cu trenul de la Moscova cu un tânăr, vecin de compartiment, care venea de la muncă din Rusia, şi am întreţinut o lungă discuţie despre situaţia dezastruoasă din Moldova şi cât e de greu să câştigi un ban în străinătate. Dânsul me-a recunoscut cu o ură sălbatică, cu fața crispată, că dacă ar întâlni-o întâmplător pe Leonida, pur şi simplu i-ar da foc într-o clipită, fără nici o mustrare de conştiinţă, pentru ceea ce a făcut ea la Chişinău în perioada anilor ’90-’91. Că anume din cauza ei şi a altor scriitori s-a ajuns la mizeria actuală. Eu, sigur, am încercat să-i demonstrez contrariul şi să-i deschid ochii, ca să poată depista în amalgamul politic cine sunt adevăraţii criminali, însă degeaba îi vorbeam, atitudinea lui a rămas furioasă şi duşmănoasă. Nu am avut curajul să-i destăinuiesc că acei pe care-i răstigneşte el în sinea sa, sunt buni şi vechi prieteni ai mei, pe care îi iubesc şi le port un mare respect, atât pentru creaţia lor, cât şi pentru participarea activă la mişcarea de eliberare şi independenţă . Mă gândeam că nimic nu-i poate schimba starea încrâncenată care i-a înnegrit sufletul. Pe atunci am auzit chiar şi de la sora mea, la Chişinău, înainte să plece în Italia în căutare de lucru, o replică deja populară: ,,La ce-mi trebuie Limbă dacă nu am ce pune pe ea?”. Realitatea era dură, şi totuşi eu nu puteam înţelege, eram pur şi simplu şocat, consternat de transformarea covârşitoare ce avuse loc în timp foarte scurt. (…)

Cineva mi-a mai zis că una e Leonida-omul şi alta e Leonida-poetul. Poate că şi este în afirmaţia aceasta o fărâmă de adevăr, depinde cum o interpretezi. Şi în această privinţă, pe ea o caracterizează, după părerea mea, tot cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi: ,,Să fiți în lume, dar nu din lumea aceasta”. De fapt Leonida s-a identificat cu lumea şi în acelaşi timp, a fost o vizionară mesianică pe care o regăsim minunat întruchipată în poeziile sale. De aceea consider că ea reprezintă Glasul integru ,,ce strigă în pustie”. În cărţile sale, inclusiv în ultima, cu titlul ,,Răstignirea porumbeilor”, la care am avut onoarea să colaborez şi eu ilustrând-o şi pe care a evidenţiat-o ca fiind cea mai bună carte a ei dintre toate câte au fost editate, Leonida spune lucrurilor pe nume. Ea ne arată că pătrunde dincolo de aparenţe şi că astfel de oameni ca ea nici decapitaţi nu vor înceta să transmită mesajul fără de care, la drept vorbind, lumea ar sărăci cumplit, dacă nu chiar s-ar prăbuşi în neant. Stilul ei nu ţine de epocă, nici de vreme, nici de modă, ci de o totalitate atemporală a înţelesului veşnic al luptei pentru integritatea individului ca persoană şi ca neam, în primul rând de esență creştină. Lumina din cer, Unirea Neamului şi Credinţa sunt trei laitmotive constante în opera poetei Leonida Lari şi ni le transmite în cuvinte simple, cutremurătoare până în miezul sufletului.

Nicolae Guțu

11 ianuarie  2004, Bucureşti

The following two tabs change content below.