Gavril Istrate – un apostol al filologiei româneşti

central_scan0003Un telefon succint, o veste şocantă, năprasnică, năucitoare de la Iaşi: domnul profesor universitar doctor docent, fostul nostru decan de la Filologia ieşeană, a plecat la 30 ianuarie 2014 la ceruri. În astfel de momente dificile, înfiorătoare prin amploarea lor, e nevoie de o reculegere de sine, pentru că este vorba de o plecare definitivă şi nu de una oarecare, vremelnică, a unui om pe care, fizic vorbind, nu-l vom mai revedea niciodată.

L-am cunoscut în anii săi de glorie profesională, când, student fiind, i-am audiat cursurile, i-am citit cărţile şi cu timpul ne-am apropiat sufleteşte în lungile convorbiri pe care le-am avut împreună, profesorul fiind dispus la asemenea dialoguri, dintr-un motiv lesne de explicat: eram tecucean şi din oraşul meu natal se ridicase marele savant de notorietate internaţională, Iorgu Iordan, pe care ardeleanul Gavril Istrate l-a avut profesor şi pentru care a manifestat în întreaga-i viaţă şi activitate ştiinţifică, un cult divin.

Venit la Iaşi, în 1933, atras şi fascinat de literatura sadoveniană precum şi de marcanta personalitate a criticului literar Garabet Ibrăileanu, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. Moldovean prin adopţie şi integrat total în atmosfera culturală a oraşului de pe cele şapte coline, ilustrul filolog şi lingvist s-a format ca specialist, având şansa să audieze cursurile universitare ale unor celebrităţi ale timpului ca: Iorgu Iordan, Octav Botez, G. Călinescu şi alţi mari dascăli şi cărturari. Chiar şi teza de doctorat, „Limba poeziei lui Coşbuc”, a fost coordonată de savantul Iorgu Iordan.

Activitatea ştiinţifică a profesorului Gavril Istrate s-a materializat în două lucrări fundamentale: „Limba română literară. Studii şi articole” (Bucureşti, Editura Minerva, 1970) şi „Originea limbii române literare” (Iaşi, Editura Junimea, 1971). Nu ne vom ocupa, în aceste rânduri, de îndelungata sa activitate ştiinţifică care cuprinde peste 700 de studii şi articole din domeniul filologiei, lingvisticii şi literaturii.

Voi încerca să schiţez, în linii mari, cealaltă imagine a profesorului, mai puţin cunoscută, zicem noi, şi anume cea lăuntrică, a Omului, pe care mi-a fost dat să o descifrez în lungile noastre popasuri, fie la Casa Pogor, sediul muzeelor literare ieşene, fie în locuinţa sa din strada Ibrăileanu sau în diferite ocazii ivite ad-hoc în oraşul care l-a asimilat organic până la stingerea sa din viaţă.

Îmi stăruie în memorie o întâlnire a profesorului său drag, ilustrul savant Iorgu Iordan. Era în septembrie 2003 şi am propus conducerii Şcolii Gimnaziale Nr. 11, „Iorgu Iordan”, să-l invite la manifestările organizate în cinstea celui care a dat şi numele şcolii. Domnia Sa a răspuns invitaţiei. Emoţii mari. Avea 89 de ani şi era încă activ profesional, întrucât ne-a mărturisit că venea de la Sibiu, unde făcuse parte din comisia pentru susţinerea unui examen pentru obţinerea titlului de doctor.

După întâlnirea cu elevii şcolii, cu colectivul de cadre didactice şi cu foarte mulţi participanţi, invitaţi din afara şcolii, care s-a desfăşurat într-o atmosferă plăcută, cordială şi prietenească, am ţinut cu tot dinadinsul să-i fac o surpriză; mi-am adus, de acasă, toate cărţile – volumele pe care Iorgu Iordan mi le-a dăruit cu dedicaţie, începând cu „Lingvistica romanică” şi până la cele trei volume de „Memorii”, la care s-a adăugat şi un număr însemnat de scrisori olografe primite de la savant de-a lungul anilor, apoi i-am povestit, cu lux de amănunte, despre întâlnirile mele cu eminentul cărturar, fie în monumentala sa casă de pe strada Sofia din Bucureşti, fie la Tecuci, oraş pe care l-a iubit şi pe care îl vizita de nenumărate ori când se ivea ocazia sau când era invitat special. L-am văzut pe domnul profesor Istrate plângând pur şi simplu. Braţele care mă strângeau la pieptul său, tremurau de emoţie şi nici eu, nici Domnia Sa, pentru câteva minute, n-am mai avut glas să rostim cuvinte. Ne unea acea tăcere sfântă care se instalase între noi, ne domina, ne unea în acea lumină galbenă de septembrie a unei toamne care abia începea.

Ultima noastră întâlnire a avut loc pe 10 martie 2009, în biroul redacţiei de la „Dacia literară”, de la Centrul de muzeologie „Nicolae Gane”… la începutul unei noi primăveri, după ce profesorul Istrate împlinise pe 23 februarie onorabila vârstă de 95 de ani. Lucian Vasiliu a ţinut să imortalizeze momentul în două poze pe care le-am reprodus în volumul meu Antologic „Revelaţii” (Iaşi, Editura Princeps Edit, 2009).

Profesorul Gavril Istrate era nu numai o prezenţă vie la catedră, ci şi Omul cu calităţile sale remarcabile descoperite în împrejurările vieţii… Am trăit vremuri dificile, chiar grele, de constrângeri spirituale, când moda proletcultismului şi a realismului socialist era obligatorie, când libertatea de gândire şi de exprimare era îngrădită, dar ne-a legat Iaşul, generatorul de energii intelectuale nebănuite.

Asimilat şi integrat în viaţa Metropolei moldovene, neobositul cărturar de elită, dascălul model, pleacă dintre noi cu regretul pe care l-am intuit cu exactitate, acela de a nu mai prinde ziua de 23 februarie când şi-ar fi sărbătorit centenarul.

Dar Omul trece, Opera rămâne!

Tecuci, miercuri, 5 febr. 2014

Cinci poeme…

 

Vreo cinci poeme am să-ţi scriu din Nord

De m-o lăsa durerile de cord

 

Iar ochii tăi ce m-au privit blajin

S-or lumina din candela cu vin

 

Mă ia cu friguri; nu te mai visez

Apune ziua; iar mă nevrozez

 

Vraciu-n reţete caută un leac

Să-mi domolească febra-n care zac

 

Cum cinci poeme, nu-s o mare sumă

Nu le-aş dori în opera-mi postumă!

 

Dionisie DUMA

Nota JURNAL de Chişinău. Textul despre prof. G. Istrate va apărea şi în „Dacia literară”, nr. 3-4 (martie-aprilie) 2014.