Gata să mute munţii din loc

„Nina s-a aşezat la masă să mănânce, iar stăpâna a intrat, i-a luat farfuria de dinainte şi i-a dat-o câinelui, zicând, uite bietul animal, de la o vreme, mănâncă prost şi poate îi va plăcea măcar această mâncare…”

 

o-WOMEN-THINKING-facebook

Foto simbol

Vreau să vă povestesc despre o femeie puternică pe care am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă. O femeie care a trecut prin suflet şi dezamăgiri, tristeţi şi bucurii, eşecuri şi realizări. A iubit, a sperat, a pierdut, a câştigat, regăsindu-se în ea însăşi şi în copiii săi. Ajunsă la vârsta înţelepciunii, nu mâhneşte pe Dumnezeu pentru destinul ce îi este scris. Se numeşte această femeie Nina Mihailov-Baciu. E născută în 1959 în satul Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni. Are studii pedagogice, ani de muncă la Direcţia învăţământ Soroca şi la şcoala din satul Parcani, acelaşi raion. Adăugăm la acestea o căsătorie eşuată şi doi copii studenţi pentru care e gata să mute munţii din loc ca să-i vadă fericiţi. Pusă la grele încercări, cu 12 ani în urmă, s-a ambiţionat şi a plecat în Italia, lăsând acasă cu mamă-sa pe dragii ei, Ionel şi Iuliana. I-am ţesut povestea din vorbele prietenei sale, profesoara Ludmila Vidraşcu, care o asociază pe această doamnă cu un stejar.

În spatele ei se ascund umbrele

Aceasta poate vorbi ore în şir despre prietena sa: „Este o personalitate fascinantă, inteligentă, puternică, în spatele căreia se ascund umbrele celor care i-au provocat dureri. A purtat şi poartă de grijă singură copiilor, deşi toată viaţa a visat să-şi întemeieze o familie frumoasă, cu un tată care să fie tot timpul alături de ei, şi nu cu unul ademenit de pahar, mereu absent la tot şi la toate. A reuşit singură să-şi cumpere o căsuţă în oraş ca să aibă unde trage atunci când se va întoarce acasă.

Admir la ea puterea de a trece peste greutăţi, de a reuşi prin propriile forţe, prin curaj şi pasiune. Nu i-a fost uşor să-şi vadă copiii cu rezultate la absolvirea colegiului, apoi studenţi la facultate. Face tot ce poate ca să le ofere o studenţie frumoasă. Renunţă de multe ori să-şi cumpere ceva pentru sine, doar ca să nu le lipsească lor nimic. Am constatat că acolo, peste hotare, e dispusă să se sacrifice mai mult decât o facem noi aici, acasă. Îi dau primul loc în sufletul meu pentru că mă ajută să descopăr ceea ce este mai valoros şi mai bun în noi înşine prin poezia pe care a scris-o departe de casă. Acolo, unde vorbeşte cu frunzele şi iarba, pentru că e atât de singură! Şi chiar dacă are atâţia ani de şedere, trece anevoios peste situaţii greu de imaginat. De exemplu, imaginaţi-vă o asemenea situaţie.

Nina s-a aşezat la masă să mănânce, iar stăpâna a intrat, i-a luat farfuria de dinainte şi i-a dat-o câinelui, zicând că, uite, bietul animal, de la o vreme, mănâncă prost şi poate îi va plăcea măcar acea mâncare. Dar asta încă nu e tot. După ce câinele a terminat de mâncat, stăpâna a spălat farfuria şi i-a întins-o cu îndemnul: „Poţi să mănânci din ea, vezi, e curată”. Sunt lucruri care te umilesc şi trebuie să rezişti, să rabzi şi să continui să mergi mai departe. Oare acestea nu sunt clipe de sfâşiere sufletească? Dar prin câte emoţii a trecut când a ajuns pe pământ străin! E stresant să înveţi să vorbeşti o altă limbă, să te adaptezi unui mediu străin. Este mereu cu gândul la copii, cu dorinţa de a face bine celor din jur. E într-o continuă luptă cu boala, ascunzându-şi suferinţa şi neliniştea… Sunt tari, sunt foarte tari femeile noastre care pleacă la muncă peste hotare. Le învredniceşte Dumnezeu cu putere”…

A durut-o, dar nu a împărţit
durerea cu cineva, a scris

Şi sunt multe femei acolo, departe de casă, care au trecut şi mai trec prin tot felul de umilinţe, unele chiar greu de reprodus. Dar puţine sunt cele care se apucă de scris. Pe Nina Mihailov-Baciu a durut-o, însă nu a plâns şi nici nu a vrut să împărtăşească durerea cu cineva. În nopţile de nesomn şi în puţinele clipe libere a luat pixul şi un petic de hârtie şi a înşiruit gânduri şi trăiri, însuşind astfel marea artă de a vorbi cu sine. O parte din trăirile sale le găsim exprimate în poeziile din cartea „Umbra Dorului”, într-o cărţulie pentru copii „Raza dimineţii”, iar o mulţime de poezii mai stau în manuscris.

Avându-i cu ea în suflet pe toţi cei dragi rămaşi acasă, cu tot universul lor în faţă, ea vorbeşe cu ei şi despre ei în poezie: „Tot ascult copii străini / Şi îi văd pe-ai mei/ Şi-mi simt inima în spini / Şi mi-s anii grei”. Sau: „Am doi copii, /Acolo-n depărtare/ Sunt cei mai buni – /Averea mea cea mare”. Ea a învăţat că nu se poate să te laşi dusă de val, trebuie să ai forţă, să te respecţi pe sine. Dar, spre tristeţea şi nedumerirea ei, o întreabă pe mamă-sa de ce n-a putut să ducă mai departe povestea în care a crezut: „Am avut şi eu un vis în viaţă, / Am avut un vis mai mult decât frumos… / Dar de ce în viaţa asta, mamă, / Toate se-ntorc şi merg pe dos?”. Şi, continuând să vorbească cu mama, scrie: „Câte doruri sunt pe lume / Eu le port mereu cu mine, / Mama mea… / Dar un dor şi cel mai mare / Nu mă lasă, mult mă doare, / Mama mea. / Dor de ai mei copilaşi, / Cu bunica-n sat rămaşi… / Dorul de copiii mei / Face inima cârcei”.

Durerea Basarabiei

Scrie simplu, aşa cum simte. Preferă să fie aşa cum este. E răbdătoare şi nu trece niciodată de limita bunului-simţ. Până la urmă, dorul ei se preface într-o rugă: „Dorul meu fără hotar, / Dragă, viaţa mea. / Nu-i nici dulce, nici amar, / Dragă, viaţa mea. / E ca-n mai un cireşar, / Dragă, viaţa mea. / Nu se trece în zadar, / Dragă, viaţa mea. / Mă gândesc la voi mereu, / Copilaşii mei. / Şi mă rog lui Dumnezeu, / Copilaşii mei. / Să vă păzească de rău, / Copilaşii mei. / Fata mea, băiatul meu,/ Copilaşii mei… / Dă-le viaţă fără chin / Doamne, Domnul meu. / Şi cuvântul cel blajin, / Doamne, Domnul meu”.

Am selectat doar versurile mai personale, care exprimă legătura cu cei apropiaţi, dar are şi poezii patriotice, poezii în care cântă natura. Poate că unii critici ar putea să spună că sunt nişte lucruri banale, însă trebuie să recunoaştem că ele exprimă adevăruri esenţiale, scrise cu inima. După ce am ascultat-o pe prietena eroinei şi am citit cărţile scrise departe de ţară, am zis că această profesoară îşi sângerează gândurile în spinii cununii purtate pe creştet cu inima plină de lumină.

S-ar întoarce acasă, dar mai face un efort pentru a-i ajuta pe copii să pornească siguri prin viaţă. Precum multe alte femei plecate printre străini, ea este Durerea Basarabiei, asumându-şi curajul acţiunilor: „Nu-i nimic întâmplător / Pe acest pământ… / Am venit aici să zbor, / Am venit să cânt. / Chiar de zboru-mi este frânt, / Cântul amuţit / Mulţumită totuşi sunt / Pentru ce-am trăit”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce