Funia împletită în trei: patimă, dramă şi credinţă

Ştia că e căsătorit, că are doi copii şi, cu toate acestea, a acceptat să se întâlnească în taină cu el

Era ca şi acum, primăvară. Şi în ziua aceea pe care Iustina nu o va uita niciodată a rămas după ore la repetiţie. Se pregăteau de un festival de teatru şi ea avea rolul principal în spectacol. Regizorul îi făcuse câteva observaţii, chiar o chinuise mai mult decât pe ceilalţi colegi pentru că o vedea talentată şi voia să scoată ce e mai bun din ea. Pe deasupra o mai şi iubea.

Se întâlneau în taină de câteva luni. Un pic stresată şi supărată pe regizor, a ieşit puşcă pe uşă. N-au trecut nici zece minute şi nenorocirea a dat peste ea. La traversarea drumului a ajuns sub roţile unui automobil. În urma intervenţiilor chirurgicale, a rămas cu un picior mai scurt.

Visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant

Frumoasă, blondă, sociabilă, Iustina iubea viaţa şi oferea bucurie celor din jur. Încerca din fragedă copilărie să-i dovedească mamei că ea merită să fie iubită. Era foarte încăpăţânată şi nu admitea ca mama să afirme contrariul. Nu-l văzuse niciodată pe tatăl său. O lăsase pe mama însărcinată în a patra lună şi plecase cu alta în Rusia. Crescută fără tată, când s-a făcut mare, visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant. Şi iată că pe la anul doi de studii credea că l-a întâlnit. Nu era nimeni altul decât profesorul de română, care mai făcea şi regie în cadrul cercului dramatic de la facultate.

Ştia că e căsătorit, că are doi copii şi, cu toate astea, a acceptat să se întâlnească în taină cu el. La început, îi era de ajuns doar să stea alături de el, să discute despre viaţă, literatură şi multe alte lucruri. Nu mai întâlnise până atunci un om care să creeze o explozie de lumină în jur şi să zâmbească atât de înţelegător. Îl trata ca pe un tată, ca pe un prieten.

O lună mai târziu, situaţia avea să se schimbe. Fata se îndrăgostise lulea şi a mers mai departe în relaţia cu profesorul – i-a devenit amantă. Considera că nu face un păcat. Însufleţiţi, studenta şi profesorul, îşi ţeseau nebuneşte dragostea.

Într-o zi, o ţigancă i-a ghicit în palmă domnişoarei şi i-a spus că o aştepta o nenorocire. Iustina n-a dat importanţă. Dulce, fierbinte, pătimaş se dădea în dragoste cu profesorul. Pe zi ce trecea, focul din inima ei ardea tot mai viu, iar el simţea că nu mai avea nicio scăpare, Iustina pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. În numele dragostei, omul era gata să plece din familie, să pună la cale divorţul, însă nu ştia cum s-o facă, ţinea foarte mult la copii. Aşa hipnotizat cum era, avea uneori momente când se întreba: „Oare fac ceea ce trebuie să fac?”. Dar există ceva acolo, Sus, care decide pentru noi.

Tocmai atunci când a rămas singur în sala de repetiţii, ceva mai greu ca fiorul morţii i-a trecut prin inimă. Un ţipăt grozav l-a făcut să alerge la stradă. Studenta lui cea mai frumoasă şi mai talentată se prăbuşise în faţa unui automobil. S-a întâmplat nenorocirea despre care vorbeam la început şi divorţul s-a amânat.

Adio, iubire, adio, fericire!

După luni bune de spital, vegheată şi ajutată financiar de profesor şi colegi, Iustina a revenit la cămin. S-a uitat în oglindă. Când s-a văzut palidă, trasă la faţă, cu cearcăne pe sub ochi, într-un zvâcnet nervos a exclamat: „Aşa-mi trebuie dacă n-am ştiut să fiu cuminte! Dumnezeu m-a pedepsit. S-a zis cu frumuseţea mea. Nu voi mai putea purta pantofi cu toc şi nici rochii elegante. Adio, iubire, adio, fericire!”.

Trebuie să vă spun că nici colegele, dar nici profesorii şi nici familia profesorului nu ştiau nimic despre focul din inima celor doi care, după accidentul de maşină, s-a stins la fel de repede cum s-a aprins. Erau gata să se stingă voinţa şi curajul fetei. Nimic nu părea s-o mulţumească. Criză în societate, criză în sufletul ei. Pierdută şi împietrită, nu mai dorea să-l vadă pe profesor care, dintr-un sentiment părintesc, se interesa deja de sănătate. Nici rugăciunile n-o ajutau, nici să contempleze frumosul din jur nu era în stare.

În căutarea înţelepciunii şi păcii spirituale a plecat la mănăstire. Era convinsă că acolo va găsi frumosul, locul de maximă intimitate în relaţia cu Dumnezeu. Dar regimul din aşezământul monahal i s-a părut prea dur. Mai mult de un an n-a putut rezista acolo. S-a întors la mama acasă. În suflet, răscoală. Doar nucul bătrân din mijlocul grădinii îi oferea liniştea atunci când îi îmbrăţişa trunchiul…

Tot mai departe în căutarea tăriei credinţei

După aproape două luni de şedere acasă, a plecat la o altă mănăstire. Credea că acolo va învăţa cum să se apropie de Dumnezeu. Maica stareţă a primit-o cu blândeţe şi căldură. Din start i-a spus că e greu să ajungi de la patimă la virtute, că mănăstirea este poarta cerului şi locul împlinirilor şi că Dumnezeu îţi dă dacă ştii să-l slujeşti. De la o zi la alta, de la o rugăciune la alta, Iustina simţea în suflet câte un strop de bucurie, dar, în acelaşi timp, era cuprinsă de înfiorare.

Stătea seară de seară cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea şi candela aprinse. Dar împlinirea, mulţumirea, liniştea şi seninătatea n-o cuprindeau aşa cum îşi dorea. Continua să se îndoiască. Nu putea să spună: „Sunt mai aproape de Dumnezeu şi de mine însămi”, aşa cum o învăţase duhovnicul. Era zilnic frământată de ce se întâmplă în societate. Se gândea la tinerii ce termină facultatea şi nu găsesc de lucru, la bătrânii cu pensii mizerabile, care trec abia dintr-o zi în alta, la părinţii care trudesc peste hotare ca să-şi întreţină familia, să plătească studiile copiilor, la mama care muncea cu ziua pentru o bucată de pâine. O deranjau maşinile de lux cu care unii preoţi veneau la mănăstire, comportamentul lor. Se întreba de ce preoţii care ne învaţă în biserică să nu fim lacomi la bani locuiesc în case de milioane şi se plimbă în maşini de lux?

„Dumnezeu îţi încearcă tăria credinţei. Fă abstracţie de tot ce se întâmplă dincolo de zidurile mănăstirii şi o să te simţi mai uşor. Îndreaptă-ţi gândul doar la Dumnezeu şi fii cu inima deschisă pentru Dumnezeu”, i-a spus într-o zi maica stareţă.

A încercat să urmeze sfatul maicii, dar nici în această mănăstire n-a găsit ceea ce căuta. După aproape doi ani de frământări a plecat la o mănăstire din Ucraina. De acolo a mers într-un pelerinaj la Ierusalim şi a rămas să se roage în Ţara Sfântă.

„Aici mi se pare că am găsit calea către dragoste şi iertare şi curajul de a depăşi încercările grele ale vieţii. L-am găsit pe Dumnezeu”, şi-a încheiat povestea Iustina. O poveste scrisă pe zece pagini din care a rezultat ceea ce am scris la rându-mi.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.