Frica de a fi deportat

6 IULIE 1949 // „La şcoală ni se interzicea să ne uităm la hartă ca să nu ştim unde-i Moldova. Vroiau să uităm cine suntem şi de unde venim”

Teodor Caraman, conferenţiar univeristar la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu”, este unul din zecile de mii de basarabeni deportaţi în Siberia. Avea doar zece ani când a fost ridicată familia sa. Deşi au trecut mai bine de 60 de ani din acea zi, frica şi chinurile prin care a trecut în copilărie mai persistă. „Şi acum îmi este frică să nu fim deportaţi. Când am fost înmatriculat la universitate, n-am scris în autobiografie că am fost deportat. Îmi era teamă să nu-mi influenţeze studiile. În familie nici nu pomeneam şi nimeni nu discuta despre deportări în societate, din cauza politicii de atunci. Acum le povestesc nepoţilor despre supliciul îndurat şi traiul din Siberia”, a comunicat pentru JURNAL Teodor Caraman.

„Am fost deportaţi la 6 iulie 1949 cu mama, care era însărcinată în ultima lună, fratele Vasile, sora Alexandra şi eu, fiind cel mai mare copil în familie. Aveam doar zece ani. Tata era în acel timp cu bunelul la Chişinău unde trebuia să predea impozitele pe cereale. Dimineaţa, pe la 5.00, au venit mai mulţi ostaşi înarmaţi, însoţiţi de un ofiţer şi un comsomolist din sat. Comsomolistul era şi traducător. El îi spunea mamei că suntem deportaţi din cauza că suntem chiaburi, avem pământuri, multe vite şi căsuţa ţărănească – de fapt asta era toată bogăţia noastră. Mama plângea şi, emoţionată de cele auzite, nu s-a gândit să scoată documentele care demonstrau că tata a luptat de partea sovieticilor în timpul Războiului al Doilea Mondial. Căci, dacă scotea actele, poate nu ne ridica”, îşi deapănă amintirile Teodor Caraman, conferenţiar universitar la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu”, în timp ce ţine în mână mai multe poze ale familiei sale.

Născută-n tren

„Tata a fost la război şi aceasta este poza pe care a făcut-o când a ajuns la Berlin, în 1945”, ne spune cu lacrimi în ochi conferenţiarul ţinând în mâini poza tatălui său.

„Vizavi cu noi trăia bunica, Zenovia Caraman, şi bunelul, care în acel timp era cu tata la Chişinău. Au luat-o şi pe ea, şi pe unchiul Gheorghe Caraman. Ne-au urcat în maşini, dar în acest timp îi căutau pe tata şi pe bunelul. Nu i-au găsit, pentru că, auzind de la alţii că va fi deportat satul, tata cu bunelul s-au ascuns într-o pădure. El nici nu ştia că ne deportează şi pe noi”, continuă cu mari emoţii Teodor Caraman.

La Chişinău ne-au urcat în vagoane. Condiţiile din tren erau inumane. Eram vreo zece familii din Hârtopul Mare, Izbişte şi Peresecina. După o reţinere de vreo două zile la gară, trenul morţii a pornit. Plângeau toţi. Era o tragedie. Oamenii erau disperaţi că pleacă de la casele lor. Pe drum ne alimentam cu peşte sărat şi apă. Am mers foarte mult cu trenul, nici nu ştiu exact cât timp, ne-au prins şi ploile pe drum. Îmi aduc aminte că mama a născut-o în tren pe sora Zina, pe 17 iulie. Bunica era lângă ea. Copilul s-a născut perfect sănătos”, spune vădit tulburat Teodor Caraman, ţintindu-şi privirea la fotografia mamei sale cu fraţii, făcută în regiunea Tiumen.

Poşeta magică

„În timp ce ne aflam în tren, eu am scos o poşetă, în care erau acte şi mai multe poze de-ale tatei pe care le-a văzut Nicolae Zapolschi, un deportat din satul vecin. Acesta îmi spunea că pe noi nu trebuia să ne ridice, deoarece tata a fost ostaş. Nimic nu s-a schimbat chiar şi după ce şi ofiţerul care ne conducea le-a văzut. A strâns doar din umeri.

O parte din deportaţi au coborât în Kazahstan, la Kurgan, dar noi am fost duşi în regiunea Tiumen, staţia Goloşman, raionul Armizon, în colhozul Krasnoie Orlov. Cazaţi într-o baracă din bârne şi disperaţi de condiţiile noului loc de trai am început să numărăm zilele cu gândul când ne vom întoarce acasă, fiind poate salvaţi de poşeta în care erau actele şi fotografiile tatei. Casele din bârne acoperite cu muşchi erau pline de gândaci. Am dormit afară un timp. Eram împreună cu bunica. Mama era obligată să lucreze la un depozit de cereale. De acolo aducea câte 20-30 grame de mazăre, puţin grâu, ca să ne hrănească pe toţi. Prăjeam boabele şi le mâncam. Pâine nu aveam mereu. Localnicii ne urau şi ne numeau „Ţîganskaia harea”, „Rumînskaia harea”, „Ce-aţi venit!”.

Am făcut clasa a doua şi a treia la Tiumen. Cu copiii din sat nu ne înţelegeam. Şi acum îmi aduc aminte că la şcoală ni se interzicea să ne uităm la hartă ca să nu ştim unde-i Moldova. Vroiau să uităm cine suntem şi de unde venim. Până la urmă, am reuşit noi să vedem unde este Moldova pe hartă, doar că pe ascuns”, îşi aminteşte medicul.

Zâmbete, lacrimi, frică

„Când ne aflam acolo, mama a primit o telegramă de la Chişinău în care se spunea că trebuie să trimită actele din poşetă, ce demonstrau că tata a fost ostaş în armata sovietică. Exista o speranţă că ne vom întoarce. Cu semnătura lui Beria sau a lui Stalin, ne-au permis să ne întoarcem în 1952. Numai bunica şi unchiul Gheorghe au rămas. Întâlnirea cu tata a fost una plină de bucurie, lacrimi şi frica să nu ne despartă iarăşi de tata.

Cât am fost plecaţi, tatei i s-a întors casa părintească. Ce-am avut noi ne-au luat totul şi nimic nu ne-au mai înapoiat. Părinţilor nu le permiteau să lucreze în sat. Mama şi tata plecau în fiecare zi la Româneşti, unde erau angajaţi în colhoz.
În acelaşi an, fratele Vasile, de şapte ani, a murit într-un accident rutier. Părinţii erau disperaţi. Moartea fratelui a mai înmuiat conducerea satului şi a comitetului executiv, făcându-l pe preşedintele de colhoz mai indulgent. Aceştia i-au permis tatei să lucreze într-o brigadă în sat”, rememorează evenimentele trecutului Teodor Caraman.

O familie de medici

După absolvirea şcolii medii din satul Peresecina, Teodor Caraman a lucrat la spital ca dezinfectator. A făcut Facultatea de pediatrie la Institutul de Medicină din Chişinău. În anul 1983, a susţinut doctoratul. Are două fiice care au mers pe urmele părinţilor, în domeniul medicinei. Deşi au trecut mai bine de 61 de ani din acea zi, frica şi chinurile trăite în copilărie mai persistă. „Şi acum îmi este frică să nu fim deportaţi. Când am venit la universitate, eu n-am scris în autobiografie că am fost deportat. În familie nici nu pomeneam de deportări şi nici în societate nu vorbeam despre asta, din cauza politicii de atunci. Îmi amintesc un caz simptomatic – exista în sat secretar de partid şi secţie politică. Fratele mai mic a fost accidentat chiar în faţa secţiei politice, dar nimeni nu a suflat un cuvânt despre faptul cine l-a accidentat”, îşi aminteşte cu tristeţe conferenţiarul.

r.m.

61 de ani de la cel de-al doilea val de deportări din RSSM

Astăzi, 6 iulie 2010, se împlinesc 61 de ani de la cel de-al doilea val de deportări operat de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească. Listele familiilor care urmau a fi supuse deportării au fost întocmite de consiliile orăşeneşti şi raionale ale RSS Moldoveneşti şi aprobate de Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti. Conform Hotărârii cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi mari comercianţi a Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, trebuia să fie expulzaţi toţi chiaburii, foştii moşieri, marii comercianţi, aflaţi în liste şi stabiliţi în Moldova, în familiile cărora nu existau pe moment persoane care să-şi satisfacă serviciul militar în armata sovietică sau să fie distinse cu ordine, medalii de luptă şi de muncă ale URSS, să aibă merite deosebite faţă de statul sovietic.

Executarea operaţiunilor privind expulzarea „elementelor periculoase statului sovietic” revenea Ministerului Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti, condus de I.L. Mordoveţ.

În total, au fost deportate 11.293 de familii: 9.745 de bărbaţi, 13.924 de femei, 11.381 de copii. La desfăşurarea Operaţiunii au participat 4.496 de cadre din serviciul operativ, 13.774 de soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24.705 de cadre din activul de grăniceri. De notat că numărul executorilor îl depăşea pe cel al deportaţilor, deşi era vorba de persoane eminamente civile.

Victoria Popa