Frământarea lui Costică Arhir

SINGURI ACASĂ // Luptă să-şi ducă traiul cu demnitate în condiţii extrem de dificile

La două ore spre sud de Chişinău, semănate într-o văgăună dintre două dealuri, ne întâmpină o mână de case sărăcăcioase,  care caută posac spre drumul acoperit pe ici-colea de vârtejuri de praf, pline de fire de iarbă uscată şi puf de pasăre. E satul Acui, din raionul Cantemir, o localitate unde n-au ajuns afişele electorale sau paşii vreunui candidat care au tot aspirat să ajungă la guvernare în ultimii doi ani. Acui e a nimănui, e zicala cu rădăcini în vorbele oamenilor de pe aici.

Din spatele unei porţi, cu zăbrele stâlcite, ne întâmpină fioroşii dulăi ai familiei Arhir, Turbatu şi Tarzan. Stăpânul, un bărbat scund şi energic, se grăbeşte să ne întâmpine. Pare un pic emoţionat, vorbeşte repede şi ne pofteşte „pe tărâmul sărăciei” sale. O casă fisurată, pe alocuri cu tencuiala decojită, ne întâmpină cu „doi ochi” pe frontispiciu – două antene parabolice,  una căutând spre posturile de televiziune ruseşti, iar alta, spre  cele româneşti. Pe pridvorul casei, suntem poftiţi să ne aşezăm pe trei scăunele lângă tradiţionala măsuţă rotundă de lemn, în preajma unui ditamai ceaun în care nea Costică fierbe dulceaţă de zmeură.

Fiica Maria, feciorul Alexie şi tatăl, Costică Arhir, aceiaşi, descinşi din filmul lui Thomas Ciulei, „Podul de flori”, poate doar cu alte griji şi la mai mulţi ani distanţă de ziua în care mama copiilor a luat calea, asemeni altor consăteni, spre ţara care urma să-i ajute să-şi realizeze visele. Soţii Arhir au visat două lucruri: să-şi dea copiii la studii şi să repare casa, pentru care au împrumutat peste 60 de mii de lei. Femeia a călătorit pe căi primejdioase, cu trenul, dar şi pe tren, până a ajuns în Italia. În primii ani, au întors datoriile, care au crescut până la 98 de mii de lei. Acum, cu preţul unei despărţiri îndelungate dintre soţi şi a copiilor de mamă, pe rând, aceştia îşi iau zborul din cuibul casei părinteşti pentru a aduce la îndeplinire visul părinţilor.

„Să învăţaţi, tatii”

Alexandra, fiica mai mare, e studentă în anul II la Facultatea de Istorie şi Geografie a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău. Maria a absolvit 11 clase. Visează să ajungă studentă la Facultatea de Jurnalism. „Maria, tatii, unde eşti? Vino să ne lăudăm! Va merge la Durleşti să absolvească 12 clase la liceu. Acolo mămica a cumpărat o vilă”, ne spune tatăl copiilor. Alexie a terminat 9 clase. Pentru el părinţii caută un colegiu la Chişinău. „Vor locui tustrei la Durleşti. Eu mai zăbovesc aici, să le trimit genţi cu de-ale guri”, se laudă, nu fără un efort de a-şi ascunde tristeţea din glas, Costică Arhir. După ce mai ţistuieşte dulăii, acesta continuă: „Întotdeauna i-am îndrumat: să învăţaţi, tatii, şi să spuneţi adevărul. Din 20 de ani de căsătorie, opt ani nu mai suntem împreună. Dar cum altfel era să ne descurcăm? Soţia a cumpărat o casă, ca să scoatem copiii mai aproape de oraş, deoarece e caraul treaba aici, mai ales în partea de sud a Moldovei, unde nu avem piaţă pentru vânzarea produselor şi s-au dus care şi unde: Italia, Germania Rusia…”, spune el, în timp ce mestecă în ceaunul cu zmeură. „Că dacă plec şi eu la Durleşti, ce să mâncăm? Pe moş Costică cine-l va lua acolo la lucru?”, continuă adresându-li-se de astă dată copiilor pe o notă mai mult retorică tatăl acestora.

Dilema lui nea Costică

Pe duşumeaua scorojită, în semiîntunericul din antreu se înşiruie zece borcane cu dulceaţă de nucă. „Mai avem şi de anul trecut”, ne spune stăpânul. Pe pereţi – câteva poze cu tatăl şi copiii realizate de Thomas Ciulei. Pe masa din camera copiilor – un notebook de ultimă generaţie. „L-am cumpărat pe banii din vânzarea grâului şi a porumbului”, ţine să precizeze Costică Arhir. Înainte, aici era un computer mai vechi cumpărat pe bani veniţi din Italia. Tatăl a ţinut să le demonstreze copiilor că şi munca la pământ aduce foloase. Aflăm că între soţi există o mică disensiune. Soţia nu mai vrea să se investească în pământul şi în gospodăria dintr-un sat departe de civilizaţie. Costică Arhir însă a făcut economii, a cumpărat 8 ha de pământ şi pare tot mai înrădăcinat în acesta.

„Soţia se împotriveşte, pentru că pământul cere mulţi bani şi dă foarte puţin, deseori rămâi în pagubă. Am întrebat-o la telefon, eu cu ce să mă ocup? Spune-mi ce să fac? Anul acesta am semănat 4 ha cu rapiţă. Au dat insectele peste ea şi acum mă voi consulta cu un specialist, dacă e mai puţin de o tonă la ha, atunci n-are rost s-o recoltez. Astfel s-au pierdut 8 mii de lei. Greu ne descurcăm, greu. Acolo sunt eu, şi aici sunt eu”, arată spre fotografiile unde era mai tânăr nea Costică. „Pământul te consumă. Poate, cu timpul, o să mă mut şi eu la oraş, cine ştie”, s-ar părea că îi dă dreptate până la urmă soţiei.

Luptă în condiţii dificile

Se trezeşte în fiecare zi, la cinci dimineaţa. I-o cere munca la pământ. Lângă gard pândesc trei stupi deşerţi de albine. Nu i-au ajuns bani să le populeze. Se interesează dacă dorim să mergem să-i vedem moşia cu grâu şi rapiţă. Creşte peste 200 de păsări, mai are şase capre şi iezi. Ne arată spre crinta la care transformă laptele în brânză. În culisele existenţei, Costică Arhir rămâne a fi omul care luptă să-şi ducă cu demnitate traiul în condiţii extrem de dificile. Anul trecut, continuă el, a avut 50 de capre. Dar le-a redus numărul, e peste puterile sale şi ale copiilor, mai ales că aceştia acum vor pleca la studii. Pe cât pare a fi supărat pe soţie că aceasta refuză să investească în gospodăria din sat, pe atât de mult se bucură ştiind că va veni în curând pentru două luni acasă. Ori de câte ori este pomenită în discuţiile noastre, privirile i se umezesc .„Nu i-aş fi permis să plece, dacă ştiam că va fi atât de greu, fiara mamei lui!”, nu se abţine de la o înjurătură nea Costică. La despărţire, îşi pune o pereche de ochelari de soare, poate pentru a ne lăsa o impresie mai bună sau pentru a-şi ascunde tristeţea care spre finalul întâlnirii pare a fi de nestăvilit.

Maria Arhir: „Când eram mai mici ne era mai greu, acum ne vine mai uşor, ne-am format caracterele, personalitatea. Tatei deseori i se schimbă dispoziţia în funcţie de ceea ce discută cu mama la telefon sau pe messenger. Comunicăm online în fiecare seară. Ne-a lipsit, dar ne-am descurcat. Îi ducem dorul. Nu au apărut secrete între noi din cauza perioadei lungi de despărţire, suntem, ca şi mai înainte, o familie”.

Svetlana Corobceanu

 

The following two tabs change content below.