Fotograful necuvintelor

Fotograful Nicolae Răileanu alături de Nichita Stănescu în mărime naturală

„Era un bărbat înalt, de un metru optzeci și cinci, voinic, ca un luptător, dar avea o față de copil. Te minunai cum putea un om să emane atâta putere, forță și să aibă un chip atât de blând”, ne povestește Nicolae Răileanu despre momentul când l-a văzut pentru prima dată pe Nichita Stănescu.

Istoria unei poze din 1976

Poetul venise la Chișinău cu trenul, în septembrie 1976, invitat la Zilele literaturii sovietice, la care au mai participat vreo 15 scriitori din fostele republici ale URSS și vreo 10 din țările lagărului socialist. Nicolae își amintește că „Nichita se deosebea de ceilalți scriitori, era foarte degajat, lejer, cu o libertate în gesturi și în mișcări”, pe când confrații săi de breaslă sovietici erau toți la cravată, gravi, țepeni.

Câțiva condeieri moldoveni, membri de partid, fuseseră puși (de către același partid comunist) să-l urmărească peste tot pe Nichita, să fie cu ochii în patru ca să nu le scape vreun cuvințel pronunțat de Poetul necuvintelor, pentru a raporta apoi cui trebuie despre comportamentul și vorbele singurului poet român din delegația scriitorilor „străini”.

Flancat de câțiva însoțitori, Nichita Stănescu ajunsese în una dintre Zilele literaturii sovietice pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Ajuns la bustul lui Mihai Eminescu, Nichita a făcut o plecăciune în fața lui, cu mâna la inimă.

Întâmplarea a făcut ca în preajmă să se afle atunci și fotograful Nicolae Răileanu. Nichita a privit direct în obiectivul aparatului de fotografiat „Zenit”. „Stănescu mi-a pozat. Nu se simțea deloc stingherit. Mi-a pozat cu mâna la inimă”, își amintește Nicolae Răileanu, fotograful care de obicei nu acceptă ca personajele să-i pozeze, având o artă a lui de a surprinde oamenii în ipostaze firești, când nu sunt conștienți că cineva îi „eternizează”.

Nicolae Răileanu a fost martorul întâlnirii lui Nichita Stănescu cu publicul de la casa-muzeu Alexandru Donici, de lângă Orhei, unde poetul a rostit o frază intrată în legendă: „Am făcut cel mai lung drum din viața mea: de acasă – acasă”. Fotograful l-a văzut pe Poet și apărând pe scena Filarmonicii Naționale. Stănescu a rostit un vers: „Nimic nu este altceva…” și sala a explodat în aplauze. Toți au înțeles că dacă „nimic nu este altceva…”, nici Basarabia nu poate fi alta decât românească. Lui Stănescu nu i s-a permis să facă și alte recitaluri la Chișinău. A recitat doar două poezii la Filarmonică, în cadrul unei seri a tuturor poeților invitați.

Nicolae Răileanu își amintește că nici la barul Casei Scriitorilor Stănescu nu a recitat din poezia sa. Dimpotrivă, i-a ascultat cu atenție pe unii colegi basarabeni spunându-și poemele și i-a lăudat, iar ei s-au mândrit cu aceste laude până la sfârșitul vieții.

Cadoul lui Nicolae Răileanu pentru Nichita Stănescu

Zilele literaturii sovietice la Chișinău treceau, iar Nicolae Răileanu se gândea ce cadou să-i facă lui Stănescu. A hotărât să-i dăruiască niște fotografii. În ultima noapte a aflării poetului în Basarabia, fotograful a lucrat în atelierul său de la parterul Casei Scriitorilor. „Am muncit non-stop, am developat pelicula, am uscat fotografiile, apoi le-am pus într-un plic. Erau vreo treizeci-patruzeci de fotografii cu Stănescu la Chișinău. Pe la ora patru dimineața, m-am dus la hotelul „Codru”. Paza dormea, femeia de la recepție dormea, kaghebiștii dormeau. Mă ridic ușor pe scări, nu mă atinge nimeni. Bat la ușa camerei lui Stănescu de la etajul doi. După un timp îmi deschide criticul Mircea Tomuș. El mi-a spus că au făcut schimb de camere cu Stănescu, fiindcă vizitatorii tot veneau noaptea și Nichita nu mai voia să fie deranjat. I-am dat plicul cu fotografii lui Tomuș și l-am rugat să i le transmită lui Stănescu”, își aduce aminte Nicolae Răileanu.

Peste o vreme, una dintre fotografiile lui Răileanu a apărut pe coperta celebrului volum al lui lui Stănescu „Opere imperfecte”. Dar numele fotografului nu era indicat. Răileanu s-a resemnat: de foarte multe ori scriitorii uită să indice numele celui care le-a făcut cele mai bune fotografii, portrete care le împodobesc cărțile și-i înfățișează în lumina cea mai favorabilă.

Nicolae Răileanu a citit poezia lui Nichita Stănescu, știe câteva poeme ale lui pe de rost. El ne citește și pe noi, autorii mult mai puțin vizibili decât Stănescu. Abia după ce ne citește, ne fotografiază. Și parcă prinde în obiectiv necuvintele noastre, partea noastră de mister, atâta cât există în noi.

Emblema Primăverii Poeților–2013

Dar uite că noi prea rar ne gândim la darul misterios al lui Răileanu de a realiza cele mai frumoase și adevărate poze ale poeților și scriitorilor. Măcar cu ocazia manifestărilor consacrate celor 80 de ani pe care i-ar fi împlinit Stănescu, am stat de vorbă cu Răileanu. Ca să vezi, aflăm de la el că are un vis – să ajungă în Japonia. „De ce Japonia?”. „Fiindcă e o enigmă pentru mine”. Atras de enigme, a călătorit de-a lungul anilor la Budapesta, la Viena, fotografiind locuri eminesciene; a mers singur în regiunea Oriol, în orășelul Dmitrovsk, fostul sat Dimitrovka, înființat de Dimitrie Cantemir în 1711, după ce pierduse războiul cu turcii. Răileanu a făcut poze și pe traseul Trenului Regal din România, i-a fotografiat pe Regele Mihai și pe Principesa Margareta. A ajuns Nicolae și la Ploiești, a fotografiat casa părintească a lui Nichita Stănescu.

Una dintre pozele cele mai cunoscute ale lui Răileanu, cea cu Stănescu pe Aleea Clasicilor din Chișinău, ținându-și mâna la inimă, a devenit emblema acțiunilor de comemorare a lui Nichita Stănescu în această primăvară. Un panou de doi metri, cu Nichita Stănescu în mărime naturală, este imaginea-simbol a Primăverii Europene a Poeților–2013 din Chișinău. Cine dorește, poate să se fotografieze alături de Poetul necuvintelor.

Irina Nechit

 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)