Fosta-i, bade, om frumos / Şi-ai rămas un păcătos

Umbra soţiei îl urmăreşte din fiecare ungher ca un blestem. Vocile copiilor săi îl trezesc din somn în puterea nopţii

slide_321591_3021236_free

Nu a venit la redacţie, cum o fac de obicei eroii poveştilor mele, ci acasă. Făcuse cale lungă omul, tocmai din Bucovina, şi arăta obosit. Avea nevoie de soţul meu, cu care nu se văzuse din timpul serviciului militar. La un pahar de vorbă, într-o noapte cu lună şi stele, cu cântec nesfârşit de chirieci, Ilarion îşi începu povestea: „Am avut şi casă, şi masă, şi familie sănătoasă. Acum, sunt singur şi îmi plâng zilele amare în care am ajuns…”

Ilarion P. a fost un nume cunoscut în Bucovina ucraineană şi apreciat ani la rând de multă lume din acea zonă. Născut şi crescut la ţară, după absolvirea facultăţii, s-a întors de unde a plecat, întemeindu-şi un cămin-model cu o tânără profesoară, venită de prin părţile Bricenilor, Republica Moldova. Deşi lua parte aproape regulat la slujbele bisericii (mergea la Cernăuţi în Sfântul lăcaş), nu ţinea cont de cea de-a şaptea poruncă din decalog, să nu preacurveşti.

Avea săracul o patimă – femeile. Mai exact, femeile îl răsfăţau. Şi apoi cum să nu-l răsfeţe, dacă mămucă sa îl făcuse frumos, iar mustaţa lui înţepa inimile multor femei? Era bine că marele succes la femei nu-l împiedica să ţină la nevastă şi la cele trei fete pe care i le dăruise Dumnezeu. Soţia îl iubea cu tot focul inimii şi nu credea vorbelor ce se auzeau prin sat…

Şi iată, în noaptea ceea de care am pomenit la început, trezit parcă din visare, puţin adus de spate, cu paharul strâns între degete, Ilarion vorbea ca un actor: „Să fi ştiut ea câte guri am sărutat şi pe câte zălude le-am făcut să miorlăie de plăcere în pat, mă părăsea din primii ani de căsătorie. Mă duceam la altele nu pentru că nu m-aş fi simţit bine cu a mea în pat. Marina era minunată. Dar nu ştiu de ce, o ciudată plăcere mă cuprindea în faţa oricărei femei, care îmi făcea ochi dulci şi, recunosc, nu puteam să-mi refuz sexualitatea. Puteam să fac dragoste şi cu o femeie pe care de abia o cunoscusem, dacă îi vedeam scânteia din priviri. În colectiv aveam una statornică, ce se arăta entuziasmată şi exaltată ori de câte ori mă vedea. Cu ea făceam dragoste o dată sau de două ori pe săptămână la ora prânzului, chiar în biroul ei, când toţi plecau pe la casele lor la pauza de prânz. Dar într-o zi, pe când urma să fac dragoste cu amanta colegă, am venit ca de obicei acasă la prânz. Am înfulecat în grabă din bucatele puse pe masă şi m-am arătat foarte grăbit, spunându-i soţiei că trebuia să plec urgent la fermă, căci tocmai câteva scroafe urmau să fete. (Ilarion era şef de fermă).

Iar Marina m-a cuprins şi m-a acoperit cu sărutări, zicându-mi dulce: „Te duci numai după ce ne iubim un pic”. M-am lăsat sedus. A fost o dragoste mai ceva ca în filme. La final, soţia îmi zise cu un aer triumfător: „Acum poţi să pleci”. Eu însă, paralizat de senzaţia copleşitoare, nu am mai putut să plec şi i-am răspuns că vor făta scroafele alea şi fără mine. Beat de fericire, am rugat-o să mai încercăm încă o dată să atingem farmecul suprem…”

Ilarion a închis ochii, a oftat din adânc, apoi a tras lacom din ţigară. Două lacrimi i s-au rostogolit pe obraji. Rupea cuvintele din amintirile ce îi sfâşiau inima şi ne povestea că nu ştie ce a fost cu Marina lui în acea zi. Că o fi mirosit ea ceva şi a dorit să-i demonstreze că poate iubi mai frumos ca altele sau că a fost sfânta ei sinceritate care s-a contopit cu divinul din energiile interioare… Cert este că din ziua ceea Ilarion prinse a o rări pe la amante. Iar peste o jumătate de an s-a lăsat total de ele. Trăia în armonie cu dorinţele Marinei.

Ilarion în Franţa

Când au bătut vânturile plecării celor din fostul spaţiu sovietic în Occident, fiica cea mai mare a Marinei şi a lui Ilarion P. a plecat la studii la Paris. La doi ani după aceea a plecat şi Ilarion la muncă în capitala Franţei. Cu ajutorul fiicei, şi-a găsit omul repede de lucru. Câştiga binişor şi trimitea aproape tot câştigul acasă. Toate bune şi mai bune timp de un an. Apoi, încet-încet, au prins a se rări coletele şi banii trimişi acasă. Iar întâmplarea sau Dumnezeu face ca, într-o seară, fiica să-l vadă pe taică-său împreună cu o doamnă într-un bar. Ilarion nu o observase, iar fata s-a pitit într-un ungher, acoperită de colegii cu care venise şi urmărea cuprinsă de emoţii ce avea să facă tatăl ei cu roşcata.

Era o româncă franţuzită din Vaslui. După câteva pahare de bere golite, a observat cum îi vârâse femeia lui taică-său în gură limba ei cu biluţă metalică. Stăpânindu-şi calmul, fata s-a apropiat fulgerător şi a întrebat: „Tată, ce faci aici?!”. Cei doi au tresărit, rămânând încremeniţi pentru o clipă. Apoi roşcata, resemnându-se, i-a răspuns: „Nimic nu este imoral sau nepotrivit. Are dreptul şi tatăl tău la viaţa lui personală. Aşa că vezi-ţi de-ale tale şi nu te amesteca în viaţa lui!”. Dar cum să nu se amestece în viaţa lui dacă e tatăl ei şi, de la o vreme, nu mai trimite niciun ban acasă şi nici nu mai sună?

A încercat biata copilă luni în şir să-l scoată din urâtul în care se încurcase, dar strigătul ei de salvare nu a fost auzit. Turmentat de acea femeie, Ilarion nu vedea şi nu auzea nimic. Mai mult de opt ani a muncit pentru ea şi copiii ei în schimbul partidelor de sex după modelul franţuzesc din fiecare zi şi noapte.

Energic, bucovineanul nostru, după cum aţi înţeles, a avut încă multe de învăţat în domeniul respectiv de la românca franţuzită. Mai nou, prinsul limbii cu biluţă, care zice el, nu-i prea uşor de învăţat. Dar toate au trecut ca ploile de vară. Şi, când a deschis ochii sărmanul Ilarion, era târziu. Rămas fără loc de muncă, amanta i-a dat un picior în fund, lăsându-l în drum fără niciun ban.

Fiul rătăcitor se întoarce acasă

Ilarion s-a întors în casa lui şi a Marinei rămasă pustie. Femeia, cum a aflat de nebunia lui, a făcut totul ca să ajungă în Franţa să stea de vorbă cu el. Plină de disperare, îl implora să se întoarcă la familie şi la copii. Dar orice acţiune a ei şi a copiilor a rămas fără răspuns. Femeia şi-a luat atunci şi celelalte două fete şi, cu ajutorul unor prieteni buni ai fiicei mai mari, s-a stabilit cu traiul într-o localitate în apropierea Parisului. S-a angajat la un azil de bătrâni. Rănile lăuntrice s-au mai tămăduit, dar nu poate să-l ierte pe Ilarion. Iubeşte viaţa, trăieşte şi munceşte pentru copii.

Ilarion s-a întors, aşa cum spuneam, în casa lor mare şi pustie. Umbra soţiei îl urmăreşte din fiecare ungher ca un blestem. Vocile copiilor îl trezesc din somn în puterea nopţii. Îşi muşcă coatele că nu a ştiut să preţuiască femeia care l-a iubit cu adevărat şi cu care Dumnezeu i-a hărăzit să înmulţească frumosul…

Se făcuse târziu după miezul nopţii. Ne aflam la al doilea cântat al cocoşilor când Ilarion ne-a privit parcă rugător şi a zis cu vocea aproape stinsă: „Mi-am spurcat sufletul cu nişte plăceri trecătoare, îmbibate cu urât şi minciună, ca, până la urmă, să ajung un condamnat în propria casă rece şi pustie. Am călcat pe adevăr, pe sinceritate, pe sufletul curat al soţiei mele şi al copiilor mei, pe bunătatea lor sufletească. Nu ştiu ce duhuri rele m-au vegheat, dar un lucru l-am înţeles clar şi lămurit: suntem pândiţi mereu de răutatea noastră omenească şi ne lăsăm prinşi de frumosul înşelător, în loc să ne agăţăm de cel din suflet ce trezeşte fiinţa”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce