Foametea din inimile copiilor

Scenă din spectacolul „Copiii foametei. Mărturii” în regia Luminiței Țîcu, Teatrul Național „Mihai Eminescu”

Scenă din spectacolul „Copiii foametei. Mărturii” în regia Luminiței Țîcu, Teatrul Național „Mihai Eminescu”

„Copiii foametei”, în premieră la Teatrul Național „Mihai Eminescu”

În vara anului 1947, Valentina Slobodeniuc din satul Iagorlâc, raionul Dubăsari avea 11 ani. Valentina nu cunoștea fericire mai mare decât să alerge pe ulițele satului, să înoate în apele Nistrului. Dar anume în acea vară, fetița nu avea energie pentru joacă. Valentina, frații ei, toți copiii din Dubăsari, dar și cei din Ungheni, de la Bălți, de la Cantemir și Ștefan-Vodă sufereau de foame și îmbătrâneau pe zi ce trece.

Tot 11 ani avea Tatiana Popa, din satul Buda, Călărași. Era orfană de mamă. O rudă a tatălui ei Alexandru a vrut s-o ia de suflet când avea doar câțiva anișori. Însă Alexandru a spus: „Turtă de cenușă voi mânca și eu, și ea, dar n-o dau”. N-a știut Alexandru că vorbele lui se vor adeveri și că vor ajunge să mănânce turte de cenușă. Din cauză că undeva la Moscova un om, făcut din carne și oase, la fel ca și ceilalți, a decis să ucidă copii pentru ca să-și mărească puterea.

Piese bazate pe document

Premiera spectacolului documentar „Copiii foametei. Mărturii”, montat de regizoarea Luminița Țâcu la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, după cartea „În gura foametei” de Alexei Vakulovski, a fost un act cultural necesar pentru recuperarea memoriei, a adevărului. Luminița Țâcu își asumă misiunea de a revitaliza teatrul basarabean, de a-l hrăni cu texte, viziuni contemporane. Nu face parcă nimic ieșit din comun. Piese bazate pe document, pe mărturii reale se scriau bine mersi încă în Europa interbelică. Conceptele dramatice minimaliste, axate pe autenticitate, mesaj, fără artificii sau isterii actoricești sunt și ele prezente pe scenele lumii de mulți ani. Dar iată că la noi aceste concepte ajung abia acum, în pofida rezistenței și frustrărilor locale.

Luminița Țâcu, un adevărat creator de teatru

Cu un portofoliu impunător de producții lucrate împreună cu actorii Teatrului Național, cu independenții de la Laboratorul teatral Foosbook, cu studenții de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Luminița Țâcu este un adevărat creator de teatru. Se vede o logică în munca ei, o evoluție marcată de dorința de a-și dezvolta propria estetică, propria identitate artistică.

„Copiii foametei” reconstituie evenimentele din timpul foametei din 1946-1947, așa cum le-au trăit copiii din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Din scenă auzim istoriile unor oameni reali, cu destine mutilate, mărturii dure, imposibil de inventat. Pentru actorii Doriana Zubcu-Mărgineanu, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă și Alexandru Pleșca a fost cu atât mai greu să lucreze la acest text, cu cât ei știau că tot ce spun s-a întâmplat cu adevărat și că prin tragedia foametei au trecut, probabil, și propriile lor familii. Realitățile din ’46-’47 sunt surprinse în ansamblu, cu premise, context și consecințe. Bazându-se pe cazul satului Antonești, pe cartea concretă a lui Alexei Vakulovski, echipa de la Teatrul Național reușește să dea volum și complexitate materialului dramaturgic. Asistăm la radiografierea unui fenomen social distrugător. Cum te adaptezi unei situații extreme? Ce faci pentru a rezista, pentru a-ți salva familia? Cât de puternic este instinctul de supraviețuire? Sunt întrebări la care răspund, rând pe rând, protagoniștii piesei.

Realism și pură poezie

Momente de un realism ce taie în carne sau bucăți de pură poezie, toate își au loc în memoria colectivă: „Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram… M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:– Tată, mi-i a mânca. Cu vorbele iestea a fost dus la cimitir tata. … Totdeauna când îmi era foame gemeam: – Tată, mi-i a mânca. (…) Eu atâta pot zice şi acum: – Tată, mi-i a mânca.” Într-un fragment de o poeticitate sumbră, unul dintre supraviețuitori își amintește cum a văzut pe un câmp cadavrele unor muzicanți, care au murit așa, cu instrumentele în brațe. Sunetele unei trompete învie dintr-odată și conferă întregului peisaj o dimensiune apocaliptică.

Deși lupta pentru supraviețuire era una crâncenă și fiecare se descurca cum putea, sentimentul că trăiesc într-o comunitate nu i-a părăsit niciodată pe „copiii foametei”. Ieșeau în sat să vadă „ce mai mănâncă lumea”, făceau schimb de rețete cu scoarță de copac sau papură, cu lobodă și ghinde. În spectacolul ei, Luminița Țâcu a ținut cont de detaliile frumoase ale timpului. Da, și atunci erau oameni care împărțeau ultima bucată de pâine, care duceau morții la cimitir, să nu zacă în stradă. Și atunci s-a făcut o nuntă. Invitații nu dădeau cadouri, că n-aveau de unde. În schimb, promiteau lăzi de zestre, bani și animale într-un viitor incert, când totul va reveni la normal.

Gesturile foametei

Gesturile foametei sunt puține și încordate – dinți scrâșnind, o mână dusă la gură, brațe slăbite încolăcind pântecele. În viziunea Luminiței Țâcu, însăși mișcarea oamenilor este redusă la minimum, fiindcă e nevoie de toată puterea și concentrarea ca să te ții pe picioare. Decorul și costumele, semnate de Corina Sărăteanu, sunt și ele ascetice: haine negre, o laviță lungă, una singură pentru toată comunitatea, o păpușă din pânză de sac purtată în brațe – simbol al fratelui dispărut în timpul foametei, al tuturor celor care s-au rătăcit sau nu au supraviețuit măcelurilor. Cu această povară au rămas să trăiască toți copiii foametei și urmașii acestora, până astăzi.

Multe veri s-au scurs după cea din 1947. Valentina Slobodeniuc și Tatiana Popa ne povesteau nouă, nepoatelor lor, cum au trecut de foamete. Dar noi eram prea ocrotite, prea sătule ca să înțelegem cum într-o țară întreagă nu era nimic de mâncare, cum mânca lumea guzgani, vrăbii, papură, piele de opincă, cum mâncau oamenii alți oameni. De fapt, eu nu înțeleg nici acum. Știu doar că am apărut pe lume fiindcă buneii mei au avut mai multă putere decât toată nomenclatura, securiștii, decât toate armatele, tancurile, avioanele și submarinele sovietice. Străbunii mei au vrut doar una – să-și țină copiii în viață. Iar viața întotdeauna învinge.

Constanţa Popa 

The following two tabs change content below.